Zidul

Capitolul III

        Un zgâlțâit agasant îi deranja Carei liniștea somnului, iar lumini jucăușe îi dansau de zor pe pleoape. Nu credea ca mai trăiește, însă după ce si-a acoperit ochii cu mâna a realizat ca încă e în viața. Zgâlțâitul încetă. Simți un corp rece pe mana sa dreapta, făcând-o sa-si deschidă involuntar ochii, în continuare fiind acoperiți de mana sa stânga.

— S-a mai trezit unul! strigă o voce, asemănătoare cu cele pe care le auzise înainte sa leșine. Voci reci și dure, lipsite de blândețe. Opusurile vocii Florei, de care îi era atât de dor. Dar cine putea știi ce se întâmplase cu ea? Probabil deja era moarta. Probabil supraviețuise. Oricum ar fi fost, Cara nu mai avea nicio speranța că o va mai găsi vreodată, iar acest lucru pur și simplu exista ca o tăietură adâncă în inima sa.

— Anunțați-i-le părinții adoptivi! strigă alta voce. Capul Carei zvacnea cu viteza luminii, mâinile îi tremurau, privirea îi era încețoșată, urechile îi erau înfundate, iar gura îi era uscata. Într-un cuvânt, se simțea rău.

        Își îndepărta mana odată ce se obișnuise cu lumina, iar primul lucru observat era tapiseria scaunului din fata sa, colorata într-un alb murdar ce dădea spre cenușiu cu mici nuanțe de negru — aceeași mașină deprimanta care o adusese împreună cu Allen înăuntru. Însă, de data aceea, Allen era de nevăzut. Se sinchisi sa se sprijine în coate, astfel încât sa poată avea o priveliște clara asupra împrejurimilor.

        Privi stupefiată dincolo de geam. Era afară. Sau mai bine zis, înăuntru. Ea chiar intrase în locul unde nu s-ar fi așteptat vreodată sa îi fie permis sa pășească: înăuntrul Zidului.

        Își recăpăta forțele și deschise portiera cu o apăsare ferma a mânerului. Afară, era un amalgam de persoane ce se învârteau de colo-colo în jurul clădirilor stupefiant de înalte, care nu ajungeau nici măcar la jumătatea Zidului. Coborî cu grija din mașină, închizând portiera în urma sa. Se sprijini de mașină și mai arunca o privire în jur. Încă nu îi venea sa creadă. Pentru prima data, putea auzi și vedea păsări de aproape — erau mult mai diferite de caricaturile desenate de diferite persoane la Periferie. Sunetul lor nu mai suna ca un clopoțel în depărtare. Era clar și melodios. Auzea povesti despre cântecele păsărilor, însă i se păreau basme ireale, dat fiind faptul ca păsările nu se sinchiseau sa se aventureze pe unde trăia ea înainte.

        Fu întâmpinată de cântece de toate soiurile și de un vânt cald, nespecific Periferiei, de mirosuri îmbătătoare de scorțișoară și alte condimente — probabil deoarece se afla o cantina la dreapta sa — și de peisaje colorate, pline de flori și copaci de un verde profund. La Periferie, singurele "cântece" erau țipetele asurzitoare ocazionale, vântul era mereu rece și aspru, niciodată nu mirosea a nimic, iar peste tot erau nuanțe de culori moarte — copacii nici măcar nu aveau frunze. Era trista deoarece părinții săi nu puteau vedea lucrurile frumoase pe care le vedea ea. Dacă erau cu ea, i-ar fi spus sa se bucure de toate acele lucruri și pentru ei. Însă, nu mai era suficient de naiva încât sa îi creadă spunând așa ceva — dimpotriva, ar fi știut ca erau mai mult decât distruși sa o vadă plecând de lângă ei, probabil pentru totdeauna.

        Încercă sa pășească, însă își pierdu echilibrul instantaneu și reveni la poziția inițială. Respira adânc de câteva ori, și încerca din nou. Un pas. Încă unul. Și încă unul. În scurt timp, reuși sa pășească normal, deși încă mai simțea un iz de amețeală. Undeva, la câțiva metri distanță, o zări pe Beatrice, stând singura și timida — probabil așteptându-şi familia adoptiva. Cara simți un sentiment plăcut, despre care mai auzise, însă abea atunci își dăduse seama ca era real. Era, într-adevăr, fericita sa o vadă pe prietena sa.

        Își ignora slăbiciunile și încerca să își mențină echilibrul cât timp mari pasul pe pavajul arămiu de sub ea, care făcea totul sa semene cu un cartier italian. Beatrice o observa și se apropie și ea. Probabil știa cum se simțea Cara — știa ca era ametita și nu putea merge.

        De-ndată ce au ajuns aproape una de alta, se îmbrățișară cu mult dor și amândouă se simțeau din nou aproape complete.

— Credeam ca nu te voi mai revedea, îi spuse Cara prietenei sale. Amândouă s-au desprins din îmbrățișare și si-au zâmbit reciproc. Privirea calda a prietenei sale o făcea pe Cara sa se simtă mai bine.

— Nu mai spune niciodată asta, îi răspunse Beatrice sincera. Buzele sale formară din nou un zâmbet duios și o lua pe Cara de umăr, oferindu-se ca sprijin. Știi ca mereu voi fi aici pentru tine, continua ea. Cara zâmbi și se sprijini de prietena sa. Beatrice a fost mereu ca o sora mai mare pentru ea — poate și din cauza faptului ca e mai mare cu doi ani. Dintotdeauna a avut grija de ea și o făcea sa rada când se simțea prost. În acele momente, avea nevoie de ea mai mult ca de orice. Părinții săi nu mai puteau fi acolo pentru ea, iar Beatrice era singurul punct de sprijin care încă îi mai ținea sănătatea mentala în ordine. Fără ea, probabil, deja ar fi înnebunit.

        Se așezară amândouă pe o banca de lemn din apropiere. Pentru câteva secunde, tot ce au făcut a fost sa se privească adânc în ochi. Erau atât de apropiate, încât o simpla privire era suficienta pentru o poveste.

— Mi-e frica. Vocea Carei era stinsa, însă nu părea să-i pese.

— Și mie.

— Și ce ai de gând sa faci?

        Beatrice tresari la întrebarea Carei, însă nu se sinchisi sa răspundă.

— Nu vreau să mă aflu aici, Bea. Vreau sa mă întorc acasă.

— La cine? Probabil toți au murit deja. Ar trebui sa te bucuri ca ai o șansă să trăiești. Dacă nu erau acești oameni, acum am fi fost moarte, sau ne-am fi zbătut într-un colt pentru încă o zi.

        Monologul lui Beatrice era impresionant, însă oarecum descurajator pentru Cara. O parte din ea crezuse ca Beatrice era de aceeași părere cu ea, însă avea dreptate oarecum. Ar fi trebuit sa fie mulțumită ca se afla în siguranță, alături de prietena sa — chiar dacă peste câteva minute ar fi fost complet singura — și nu printr-un colt ascuns, așteptându-şi moartea și tresărind la fiecare zgomot.

— Și dacă nu pot? Dacă nu vreau viața asta? Cara se uimi singura cu ce scosese pe gura, însă era adevărul.

— Va trebui sa încerci.

— Dacă nu voi reuși, vei fi acolo sa îmi aduni cioburile?

— Întotdeauna.

        Cu acel ultim cuvânt, Beatrice își îmbrățișa prietena, după care o sărută părintește pe creștet. Cara se simțea bine, deși știa ca s-ar fi simțit mai bine dacă unul dintre părinții săi ar fi făcut asta, deoarece acest lucru ar fi însemnat ca ei încă trăiau. Însă, mai știa și ca așa ceva nu mai era posibil. Trebuia sa treacă peste. Dar dacă nu putea? Dacă nu va reuși? Dacă și Beatrice va fi luată de lângă ea?

        Își închise complet mintea, odată cu ochii și se pierdu în moment, adâncindu-se mai mult în îmbrățișarea călduroasă a prietenei sale.