Zidul

Capitolul VII

— Plecam în cinci minute, o anunța Ava. Cara îi zâmbi, iar aceasta pleca, zâmbindu-i la rându-i. Cara se privea în oglinda, nevenindu-i sa creadă ca aceea era reflecția sa. Se întreba dacă era treaza într-adevăr. Iar dacă da, se întreba dacă nu sufletul sau ieșise din corpul ei și intrase într-unul frumos.

        Câteva bătăi în ușa îi smulse privirea de la imaginea hipnotizantă ce ședea mandra pe oglinda din fața sa.

        Era Lena.

        Lena se apropie încet de ea, parcă fiindu-i frică să nu o spargă. De data aceea, parul sau era lăsat liber, fluturând în bucle mărunte pe spatele sau. Purta o rochie albastra de lungime medie, cu o trena ce-i acoperea în întregime gambele-i subțiri. În picioare avea niște sandale albe, ce se asortau perfect cu rochia sa și cu cerceii în forma de pene de păun ce îi atârnau mândri din urechi. Cara observa ca, de data aceea, privirea Lenei nu era batjocoritoare — ba chiar îi zâmbea.

— Arăți bine, îi spuse aceasta. Cara zâmbi și se uita instinctiv în jos. Nimeni nu ii mai spusese vreodată ca arata bine. Nici măcar mama sa, poate pentru ca deja știa ca fiica sa nu ar fi crezut-o. Dar mai lipsește un mic detaliu, continua Lena, desprinzându-i parul Carei, care deja îi căzu pe spate, fluturând în bucle ușoare, asemenea sa. Își zâmbiră reciproc, iar Cara își vârî picioarele în pantofii albi cu toc ce îi aduseseră Ava.

— Ar trebui sa plecam, o anunța Cara pe sora sa. Lena, în schimb, dădu din cap și își afișa fata inexpresiva, după care ieși din camera, cu Cara în urma sa.

        Drumul părea mai scurt la întoarcere, iar simplitatea structurii era în favoarea Carei. Nu ar fi fost în stare sa treacă printr-un labirint complicat doar ca sa se trântească în patul sau moale la sfârșitul unei zile grele, din care sa nu mai iasă pana în prânzul următoarei zile.

        Ava le aștepta pe trotuarul betonat. Parul sau era prins în alt coc elegant și strâns și purta o rochie strâmtă, ce îi acoperea aproape în totalitate coapsele. La vederea fiicei sale adoptive se strâmbă puțin, însă Cara nu îi dădu atenție. În schimb, se urca pe bancheta din spate a aceleași mașini grena ce o adusese acolo, alături de sora sa. De data aceea, nu Ava era cea care conducea mașina, ci un barbat îmbrăcat în totalitate în negru, ce purta ochelari de soare și o șapcă asemănătoare celor ce sunt purtate de marinari. Cara observa ca era foarte scund, iar pălăria îl făcea sa arate ca un bucătar venit din exil, cu boneta sa specifica fiind neagra ca smoala.

        După ce se salutara, mașina stătu în tăcere tot drumul. Cara privea pe geam frânturile ce le prindea din goana nebuna a șoferului pe strada pe care stăteau ele, care părea a fi numita Bulevardul Ananghiei. Nu știa de ce era numit astfel. Pana atunci, orice loc avea un nume comun, care spunea doar dacă e strada, alee sau bulevard, dacă e central sau periferic și numărul sau. Probabil când ajungeau acasă avea sa își întrebe noua familie. Poate chiar Beatrice știa ceva în legătură cu asta, deși Cara se îndoia ca ar fi auzit de acea strada sau bulevard sau orice ar fi fost.

        Drumul părea lung și plictisitor. După ce au ieșit de pe Bulevardul Ananghiei, Cara a observat numeroase magazine și buticuri într-o alee lăturalnică numita Aleea 27. Alta neregulare a numelor, însă, de data aceea îi lipsea doar un component. Observa ca se aflau pe Strada Centrală 32. Se gândea ca, dacă tot erau pe o strada centrala, erau aproape de acel Parc Central. Toate acele denumiri erau absurde. Dacă ar fi fost după ea, doar le-ar fi numerotat pe toate de la stânga la dreapta.

        Șoferul gonea pe libera Stradă Centrală 32, și, într-un final, mașina se opri pe bordura asfaltului dur ce era în fata intrării unui parc. Deasupra, era un semn alcătuit din linii de metal ramificate în puncte aleatorii, pe care scria "Parcul Central". Pe semn era agățat un afiș imens multicolor care anunța că în ziua respectiva era organizata ceremonia anuala de primire a copiilor adoptați de la Periferie. Un titlu cam lung, se gândi Cara.

— Am ajuns; se pare, anunță Ava. Toată lumea își desprinse centura de siguranță și ieșiră la unison din mașină — inafara de șofer, ce o lua din loc imediat ce ramase singur în mașină.

        Atmosfera era plăcută. Aerul nu era nici prea rece, nici prea cald. Totul mirosea în jur a natura — era logic, deoarece parcul era plin de tufe, flori și copaci. Ici-colo mai erau câțiva copii ce se jucau, iar dincolo de intrare se putea observa o mulțime nerăbdătoare ce probabil îi aștepta pe nou-veniți. Cara observa ca, lângă mulțime, se afla o platforma înaltă de douăzeci de centimetri, cu un microfon în mijloc. Se întreba cine urma sa vorbească prin acel microfon.

— Cat durează toată chestia asta? întreba Cara în timp ce toate trei porniră alene înăuntrul parcului.

— Câteva ore; de ce? îi răspunse Ava.

        Cara ridica din umeri.

— Eram curioasa. De fapt, voia sa știe cât timp avea la dispoziție pentru a-i povesti lui Beatrice cele întâmplate. Se simțea ca una dintre acele femei ce simțeau nevoia sa își povestească fiecare moment al zilei, însă era prea important sa vorbească cu prietena sa ca sa mai acorde importanta și acestor stereotipuri.

— Nu ca ai avea altceva de făcut, pufni Lena. Cara deja credea ca erau prietene, însă n-ar fi trebuit sa se aștepte la așa ceva din partea Lenei. Ar fi trebuit sa știe ca Lena nu avea cum sa își schimbe radical atitudinea fata de ea așa repede.

— Nu și aici, Lena! o admonestă Ava. Lena pufni și își încrucișă brațele. Tăcu pe parcursul drumului, aruncând ocazional câte-o săgeată din priviri către Cara, care îi evita cât putea privirea — ba chiar se poziționase astfel încât Ava era la mijloc.

        Înainte sa poată ajunge la mulțime, Cara o observa pe Beatrice la câțiva metri de ea, stând singura pe iarba verde a parcului. Cara își scoase din doi timp și trei mișcări pantofii și se repezi de pe pavajul pe care pașiseră pana atunci direct pe iarba și alerga către prietena sa. Beatrice observa imediat figura micuța ce se repezea spre ea ca și cum era fugărită de lupi și se ridica. Amândouă se traseră una spre alta într-o îmbrățișare de fier imediat ce erau destul de aproape ca sa se atingă. Carei îi veni sa plângă, însă se abținuse cât putu de mult.

        Beatrice lăsă un suspin să-i scape și spuse:

— Pitica mica ce ești! Cara zâmbi când își auzi alintul specific. Ce dor mi-a fost de tine!

— Am atâtea să-ti spun, îi spuse Cara. Ele se despărțiră din îmbrățișare și Beatrice o privi ironic.

— Dragă, nu ne-am mai văzut de şaişpe' ore. Amândouă râseră și se așezară împreună pe iarba. Cara stătea într-o poziție turceasca, fiindu-i frică să nu-şi murdărească rochia imaculata.

— Kaitlyn! Vino; ceremonia o sa înceapă!

        Cara oftă și își privi mama adoptiva ce gesticula frenetic din mana la fel cum o făcea când îi povestea despre respectiva ceremonie. În mod vădit nu mai avea nicio șansă să mai stea de vorba cu Beatrice. Se ridica de pe iarba și își potrivi pasul cu cel al familiei sale, de data aceea fiind în mijloc. Din fericire, Lena nu se mai ostenea sa îi arunce priviri acide. Într-un fel, era încântată ca începea ceremonia. Încă era curioasa în ce domeniu ar fi fost repartizata, chiar dacă i se păreau absurde toate acele lucruri.

— Nu pot să cred că si-a pierdut pantofii, pufni Lena. Ava se întoarse involuntar și îi privi picioarele Carei. Pantofii săi erau, de fapt, în mana sa. Ar fi vrut sa o ironizeze pe Lena pe tema aceea, însă știa ca ar fi semănat cu ea în cazul acela. În schimb, doar se opri și se încălță la loc, observând ca în spatele lor se afla Beatrice ce gâfâia alergând în direcția lor.

        Cara îi zâmbi și spuse:

— Credeam ca sunt singura care face asta. Vocea îi tremura, însă pentru prima data în ultimele câteva zile, zâmbi cu adevărat. Știa ca era la fel și pentru Beatrice.

— Oh; te rog, ironiza Beatrice. Cara îi adora glumele. Nu mai glumiseră de mult împreună și îi era dor de acele momente. Dar erau împreună atunci, iar asta era tot ce conta în momentul acela.