Zidul

Capitolul XV

        Auzind spusele Lenei, Cara o îmbrățișa numaidecât, deși nu era caracteristic ei sa îmbrățișeze pe altcineva inafara de Beatrice de când părinții săi muriseră. Însă, în momentul acela, nu se mai gândea la Lena ca fiind sora aceea aroganta și acida, ci o ființă umană ce îi împărtășea trăirile. Totul era puțin mai clar atunci. Lena fusese cea care desfăcuse acele grilaje, dar cum? Cara nu voia sa o întrebe; amândouă erau într-o stare deplorabila.

        Se simțea oarecum bine. Lena fusese sincera cu ea și îi spusese secretul sau, iar după îi plânse pe umăr. Cara își schimba radical părerea despre sora sa. Înțelegea de ce era cum era. După ce trecuse prin toate acele lucruri, ar fi fost normal sa se fi schimbat. Cara o îmbrățișa mai strâns și îi mângâie parul fin care, în mod surprinzător, nu era încâlcit. Cara zâmbi la gândul ca parul sau stătea în toate direcțiile și ca probabil trebuia sa se rada în cap și sa aștepte sa îi crească altul la cât de încâlcit era în momentul acela.

        Lena se despărți din îmbrățișare și își șterse lacrimile cu mânecile puloverului ce îl purta, apoi îi întinse cardul Carei. Ea îl privi confuza.

— Vreau sa vin și eu cu tine, îi spuse Lena.

— Poftim? Dar de ce?

— Simt aceeași repulsie pe care o simți tu față de oamenii din acest loc mizerabil. Lena se strâmbă în gol, de parcă s-ar fi gândit la ceva foarte urat.

— Dar ai trăit aici toată viața! Credeam ca te-ai obișnuit...

— Nu chiar toată viața. Lena o privi în ochi pe Cara. Ochii surorii sale era roșii și umflați, exact ca ai lui Meredith când se plimba nervoasa prin încăperea cu pozele acelea.

— Vrei sa spui ca...

        Lena anticipa ce voia sa spună Cara și încuviință din cap, apoi îi întinse din nou cardul.

— Acum, schimba ea subiectul, trebuie sa ne grăbim. Avem persoane de luat pe drum și tu nu poți ieși de aici în hainele astea. Lena rânji, iar Cara își privi îmbrăcămintea. Lena avea dreptate. Nu putea ieși în afara Zidului îmbrăcată într-o roba de spital și cu picioarele goale.

***

        Lena îi dăduse Carei un maiou alb peste care își puse un hanorac negru și niște pantaloni strâmți și ghete de aceeași culoare ca cea a hanoracului. Apoi, o convinse pe Cara sa-si lase parul liber, spunându-i ca arata cool. Sora Carei se îmbrăcase asemănător, cu excepția maioului, care era înlocuit de un tricou roz bombon mulat. Amândouă își luaseră rucsacuri mici în care se afla mâncare, apa și o trusa de prim ajutor în fiecare. De asemenea, Lena îi dăduse Carei un pistol, iar ea încercase sa nu se gândească de unde avea sora sa arme.

        După ce fuseseră gata, amândouă au pornit către casa unui prieten de-al Lenei. Ea îi povestise Carei ca băiatul — Alex — era în domeniul Polițienesc și avea foarte multa experiență în ceea ce privea supraviețuirea. Cara o întrebase pe Lena de unde știa ca Alex avea sa vina cu ele, dar sora sa îi explicase ca ei doi plănuiau o evadare de mai mult timp. De asemenea, Cara o rugase pe Lena sa îi ia cu ei și pe Beatrice și Allen, din moment ce ei trăiseră toată viața în afară Zidului, împreună cu Cara. Desigur, acela nu era singurul motiv, dar Cara nu îi putea spune Lenei ca voia sa îi ia și pe ei ca sa fie lângă cineva de încredere în acea călătorie.

        Înainte sa ajungă la casa lui Beatrice — căci aceea era mai aproape de locul în care se aflau ei atunci — Cara se întreba ce aveau sa facă după ce ieșeau afară. Unde aveau sa se duca? Niciodată nu se gândise la asta, deși pana atunci nutrise tot felul de planuri pentru a ieși. Gândurile îi fugiră din minte când Beatrice ieși pregătită din casa, cu un rucsac micuț în spate, o privire hotarata și o coada de cal în vârful capului.

— Beatrice!

        Cara îi sari în brațe și amândouă statura așa timp de câteva secunde, pana când Alex își drese glasul.

— Haide! Nu avem tot timpul din lume.

— Lasă-le, Alex. Lena îl înghionti pe Alex cu cotul, apoi Cara se desprinse de Beatrice și plecară toți patru către casa lui Allen. Cara nu știa de ce voia sa vina și el; abia de-l cunoștea.

        Când s-a alăturat și el, nu a fost îmbrățișat de nimeni, dar a fost întâmpinat de câteva zâmbete din partea lui Beatrice și a Carei.

        Străzile erau pustii și felinarele abia de mai erau aprinse. Nimeni nu umbla pe străzi la orele acelea, așa ca nu mai avea niciun rost. Cara se întreba cum aveau sa treacă de paznici, dar când văzu porțile Zidului fără nimeni lângă ele ramase perplex.

        Probabil ca Lena îi observase expresia, deoarece îi explicase:

— Acum sunt cele zece minute dintre schimburi în care nu este nimeni prezent.

        Cara vru sa chițăie de bucurie, însă în schimb îi zâmbi lui Beatrice și chițăi în sinea sa.

— Te rog. Lena se întoarse cu fața către Cara, rânjind. Fa tu onorurile! O indemna ea, întinzându-i cardul. Cara îi zâmbi Lenei și lua cardul întins spre ea, apoi pași către porțile masive și impunătoare. Pentru o secunda, fu dezorientata, din moment ce nu putea găsi mașinăria care scana cardul, dar apoi o găsi.

        Strecura cardul în acea crăpătura și îl lasă să alunece în jos, scoțând un mic clinchet sonor. Acela, se gândi Cara, a fost sunetul libertății.

        Își puse cardul în buzunarul pantalonilor și privi porțile împreună cu ceilalți, care veniseră lângă ea, intre timp. Beatrice își ținea mâinile pe șolduri, Lena avea brațele încrucișate, iar cei doi băieți pur și simplu așteptau.

        Uriașul disc de la mijlocul porților, pe care Cara abia atunci îl observă, se roti de câteva ori, apoi se deschise cu sunetul unor cuțite ce erau ascuțite. Cara își aminti momentul în care porțile se deschiseră și dinăuntru apăruseră oamenii aceia care i-au luat cu forța, fără sa le mai dea răgaz sa își ia la revedere de la familie și prieteni. Nu avea de gând să-i ierte vreodată.

        După ce discul s-a despărțit în doua părți egale, porțile au început sa se deschidă încet-încet. Înăuntru era același tunel umed, plin de țevi închise la culoare ce șerpuiau peste tot inafara de podea. În depărtare, prin obscuritatea ce o poseda tunelul, Cara putea vedea celelalte porți. Aproape ca o zbughi către ele sa le deschidă cât mai repede posibil, dar reuși sa se abțină și pași încet înăuntru, alături de Lena și Beatrice. Allen și Alex era probabil în spatele lor. Pe Cara oricum nu o mai interesa. Doar câteva minute o mai despărțeau de lumea de afară și deja simțea același gust de libertate...

— Unde credeți ca va duceți?