Zidul

Capitolul II

        Barbatul o lua pe Cara pe sus, și, în ciuda protestelor și țipetelor sale agitate, reuși cumva sa o pună într-una dintre mașinile apărute cu câteva minute în urmă. Cara se uita în jur și observa ca era așezată pe partea dreapta a mașinii, în timp ce Allen era așezat în partea din stânga. Tapiseria scaunelor era murdara și arata ca ceva ce obișnuia sa fie alb, însă pe atunci era cenușie, cu pete negre. Desigur, mașina era neagra și în interior. Scaunele pe care stăteau ei păreau a fi negre natural, nu din cauza mizeriei ce se adunase pe parcursul timpului și lenea de care dobândiseră oricine ar fi trebuit sa le curețe. Dacă exista o așa persoana.

        Cara și puse coatele pe genunchi și își sprijini capul în ele. Ceva la acea mașină o deprima într-un mod deosebit.

        Tatăl sau murise.

        Murise la mana unui infectat, în mai puțin de doua secunde. Nu s-ar fi gândit vreodată ca ceva atât de tragic s-ar fi putut întâmplă într-un timp atât de scurt.

        Si-ar fi dorit sa îl răzbune, însă nu avea pe cine da vina. Exista o șansă de nouăzeci la suta sa nu mai găsească vreodată "persoana" ce îi făcuse asta. Știa ca dacă ar fi putut sa se simtă mai bine avea nevoie de răzbunare. Dar pe cine? Nu ar fi putut da vina pe oamenii în uniforma. Chiar dacă ar fi rămas acolo, nu ar fi împiedicat cu nimic cele întâmplate.

        Însă, un gând îi fulgera rapid prin minte și nu putea face altceva decât sa sa gândească la mama sa. Cu ea cum rămăsese? Oare supraviețuise? Oare mai trăia? Și dacă da, ce se va întâmpla cu ea? Toate aceste întrebări nu îi dădeau pace Carei. Nu își putea lua gândul de la tot ce i se întâmplase într-un interval de mai puțin de cinci minute. Și, mai presus de toate, fu dusa cu forța înăuntrul Zidului.

        Își întoarse capul spre Allen, însă înainte sa îi poată vorbi, observa priveliștea de afară. Își întoarse capul spre geamul de lângă ea și privi stupefiată împrejurimile. Trăise suficient de mult încât sa vadă cum arata tunelul ce îi ducea înăuntrul Zidului. S-ar fi așteptat sa fie altfel, însă arata ca oricare alt tunel, în afară de porțile ce îi puneau capăt. Cara observa, de asemenea, celelalte mașini blindate și se întreba în care dintre ele era Beatrice. Înainte sa poată presupune răspunsul, mașina se opri în fata unei uși imense, identica cu cea de care tocmai trecuseră. Șoferul mașinii coborî, și se îndrepta spre ușa. Tasta un cod la ceva ce părea a fi un computer atașat de perete — căci Cara nu avea o priveliște prea buna — iar ușa se deschise, scoțând o ceata deasa. Nu se putea gândi decât la faptul ca urma sa aibă o viață lungă și oribila înăuntrul Zidului. Cine știa ce familie aroganta o adoptase? Dacă îi vor face viața un calvar? Oare va avea frați sau surori, sau va fi singurul lor copil? Oricum ar fi fost, spera doar sa nu fie nevoie sa interacționeze prea mult cu ei. Îi ajunseseră toate lucrurile prin care a trecut; nu mai avea nevoie și de niște persoane enervante pe lângă ea. Avea nevoie doar de prietena sa, Beatrice. Și, poate, de o îmbrățișare. Sau doua.

        Odată ce porțile se deschiseră suficient, mașinile înaintară înăuntrul. Pătrunseră într-o camera mare, cu alte porti identice cu cele care tocmai s-au închis în urma lor, de care, însă, de data asta, erau atașate mai multe computere, fiecare cu un tub din care ieșea un ac. Un fior rece îi pătrunse Carei șira spinării, însă se gândi după ca nu are de ce sa își facă griji. Era doar un ac.

        Pasagerii celorlalte mașini deja coborau, iar Cara și Allen își dăduseră seama ca și ei trebuiau sa coboare. Ieșiră la unison din mașină, și primul lucru pe care Cara îl sesiza era mirosul de spirt din încăpere. Se gândi ca încăperea era permanent dezinfectată și sterila. Însă după se gândi și ca E-47 e rezistent la dezinfectant. Ce sens mai avea dezinfectarea abundenta?

        Barbatul îi împinse și pe Cara, și pe Allen, spre computerele de la celălalt capăt al încăperii. Ar fi crezut ca era o distanta mai mica, ținând cont de faptul ca mașină din care coborâseră era cea mai aproape de computere.

        Privirea Carei se orienta instinctiv către Beatrice, însă nu o putea vedea nicăieri. Avea nevoie de o fata prietenoasa în jur, iar Allen nu îi era cine știe ce prieten. Nu putu sa o caute mai amănunțit, deoarece barbatul îi împingea de la spate în tot timpul acela.

— Vă tastați numele complet la unul dintre computere și așteptați ca acul sa va înțepe, îi anunța el. Cara tresari la auzul vocii sale, însă nu destul încât sa-si dea cineva seama.

        Allen fu primul care făcu procedura fără sa ezite, însă Cara doar privea sceptica ecranul computerului, de un bleu orbitor. Cu o ultima împingere de la barbatul ce îi adusese acolo, Cara își tasta numele, litera cu litera. Kaitlyn Anderson. Se întreba de ce era singura căreia i s-a schimbat și prenumele. Din câte a auzit, fiecare își păstrase prenumele. Ea era singura care primise altul. Însă asta nu îi dădea dubii în privința identității sale. Știa cine era. Iar ea era Cara. Doar Cara. Kaitlyn Anderson era doar un pseudonim. Nimeni nu o va cunoaște drept Kaitlyn, inafara de cei care i-au pus numele acela. Ea va continuă să se prezinte drept Cara. Căci ea este Cara.

        Pierduta în gânduri, nici nu realiza ca fusese înțepată în gat de acul de mai devreme. Își întoarse capul spre celelalte computere și își masa locul înțepăturii unde simți o usturime minora. Privi cum, după ce acul lua sânge, se retrase într-un mic spațiu din perete, apoi reveni. Probabil fu curățat, se gândi Cara. Își întoarse înapoi privirea și observa ca pe ecranul computerului în care își tastase numele apărea un semn dreptunghic pe care scria Admis. Privi și celelalte calculatoare și observa ca nu pe toate scria asemenea. Pe unele nu era scris nimic. Doar era desenat un craniu cu specificele oase în spate. Nu putea însemna nimic bun.

        Persoanele ce i-au adus acolo au analizat atent fiecare computer și pe cei din fata lor; apoi făcură schimb de priviri. Cara începuse deja sa se îngrijoreze în privința celor ce nu aveau același semn ca al sau, chiar dacă nu îi cunoștea pe majoritatea.

— Ce crezi ca o sa se întâmple cu ei? o întrebă Allen. Cara se întoarse brusc spre stânga sa, și primul lucru ce îi sari în ochi era culoarea de un smarald intens a ochilor lui Allen.

— Nu știu, îi răspunse ea, dar sigur nu e de bine. Allen aproba încet și continua sa privească cum oamenii în uniforma își vorbeau agitați. După ce s-au oprit, fiecare și scoase pistolul și începuseră sa împuște persoanele cu semne diferite. Cara tresari și un fior rece îi cuprinse șină spinării. Se dădu instctiv un pas mai în spate și se abținuse cu greu sa nu dea frâu liber lacrimilor ce se zbăteau sa iasă din ochii săi. Sunetele împușcăturilor erau foarte tari. Își aminti de ce se întâmplase înainte sa fie aduși în acea încăpere, la Periferie. Deși atunci erau mai multe împușcături, cele de data aceasta i se păreau de cinci ori mai tari.

— De ce îi omoară? striga Allen spre Cara, însă aceasta nu mai putea conștientiza nimic. În schimb, doar clătina agitat din cap. Se simțea ca într-un vis — și spera, însă, sa fie un vis. Deja găsise o explicație logica: probabil adormise lângă mama sa, aproape de atingerea blândă a flăcărilor, dar nu destul de aproape încât sa se sperie. Probabil cineva îi vorbea mamei sale, iar ea era aproape de a se trezi. Probabil era în perioada unui vis în care nimic nu mai e lucid. Sau poate totul era real. Nici măcar ea nu mai știa, însă si-ar fi dorit sa fie într-un vis. Totul sa fi fost doar un vis urat. Dar atunci, de ce nu se putea trezi? De ce? De ce era încă acolo?

— Nu mai avem timp, strigă cineva. Sunetele deja nu mai erau clare, iar Cara abea putea percepe ceva. Trebuie sa grăbim procedura!

— Dar cum? striga altcineva.

— Loviți-i, îi răspunse prima persoana. Nu va cauza nicio paguba. La primirea acestor ultime sunete, Cara simți un obiect dur în zona cefei, urmat de o durere îngrozitoare și întuneric.

        Doar întuneric. Probabil era mai bine așa. Probabil visul se încheiase și urma se se trezească în poala mamei sale. Probabil totul se terminase. Probabil se va trezi într-un loc mai bun. Probabil...

● ● ● ●

● ● ● ●

● ● ● ●

● ● ● ●

◇ Heyy! Sper ca nu v-am ars ochii :)). Scuzați-mi eventualele greșeli ^^ ◇