Zidul

Capitolul I

        Un sunet asemănător unui cuțit ce este ascuțit strica liniștea Periferiei. Păsările ce erau așezate în înaltul Zidului zburară, odată cu mișcarea involuntara a sa. Sigiliul se mișcă circular; apoi se deschise cu un clic, dezvăluind alta bucata de metal ruginit, de mult stagnat în acel loc. Porțile impunătoare se mișcară în direcții opuse, iar în curând se creă un spațiu de cincisprezece metri intre ele; destul pentru tunelul deschis numai și numai pentru curier. Însă, curierul deja dăduse raportul. Ce se întâmplase?

        Din tunel nu ezitaseră sa apară trei mașini negre, blindate și prevăzute cu mitraliere, care se opresc în dreptul adăpostului.

        Cara, Flora, Beatrice și celelalte persoane dinăuntru părăsesc adăpostul din pricina zgomotelor prea rare pentru a apărea atunci. Afară, vântul bătea mai tare ca niciodată, iar Cara deja începuse sa-si facă griji ca Infectații ar putea fi mai aproape de a le transmite E-47. Aproximativ șase oameni îmbrăcați în totalitate în negru, cu pistoale atârnând din beteliile pantalonilor, ieșiră din mașinile ce apăruseră înainte. Cara nu se putea gândi decât ca au venit după ea și ceilalți adolescenți. Exact așa cum a spus Flora. Dar se aștepta să vină mai târziu. Nu era pregătită pentru așa ceva. Nu era pregătită să fie luată de lângă părinții săi. Ar fi preferat sa fie infectata cu E-47 decât sa fie tarata acolo împotriva voinței sale.

        Unul dintre oamenii ce au ieșit din mașini cu câteva minute în urmă o aborda pe Beatrice, însă, judecând după fata acesteia, ar fi vrut sa îl pocnească în maxilar. Barbatul o analiza amănunțit și nu părea ca s-ar deranja vreun pic sa ascundă asta.

— Numele, ceru el scurt. Beatrice făcu o grimasa dezgustata și își puse o mana în sold, asemenea femeilor din telenovele despre care auzise Cara.

— Beatrice, îi răspunde aceasta într-un final.

— Asta e prenumele, remarca bărbatul. Numele, te rog. Cara observa ca, în sfârșit, a cerut politicos informația.

— Nu am așa ceva, îi răspunse Beatrice. Barbatul scoase o foaie împăturită din buzunarul pantalonilor și o studie atent timp de câteva secunde.

— Beatrice Moore, de acum, o informa el. Beatrice îl privi nedumerita. Barbatul își dădu seama ca fata nu știa despre ce vorbea, și continua: Ai fost adoptata de familia Moore. Cinismul cu care îi vorbea o impresiona și o dezgusta în același timp, însă decise sa îl ignore. Știa ca dacă s-ar fi revoltat nu ar fi dus la nimic. Veniseră după ea. Cara știa asta. Știa ca probabil nu ea era următoare, dar știa ca va veni și rândul sau. Nu știa ordinea în care erau luați, însă știa ca și ei i se va aplica același tratament. Se întreba ce familie o adoptase. Oare ce nume avea ea? Oare exista vreo șansă să fie în aceeași familie cu Beatrice? Sau cu Allen? Sau cu oricare dintre cei care vor fi luați?

        Fu smulsa din gânduri de revolta lui Beatrice împotriva barbatului ce o informa în legătură cu noul sau nume. Avea, atunci, un aparat în mână, care semăna cu o lama de ras. O întoarse involuntar cu spatele la el, însă nu fu în stare sa o ajute deoarece și ea fu abordată de alta persoana în uniforma, de data aceasta o femeie.

— Numele? o întrebă femeia.

— Nu am nume, însă prenumele îmi este Cara, îi răspunse aceasta. Deja văzuse procedura și a vrut sa se scutească de a vorbi prea mult cu presupusa persoana care o va duce într-o agonie mai ceva ca cea de la Periferie. În vreme ce femeia se uita pe foaia sa - probabil căutându-i numele - Cara își întoarse capul spre scena de dinainte dintre Beatrice și barbatul ce îi punea întrebări. Îi apuca parul fără nici o mila și i-l aruncă într-o parte; apoi îi lipi aparatul — ce intre timp îl scoase și femeia din fata sa — de ceafa. Îl menținu acolo timp de câteva secunde, după care aparatul scoase o lumina roșie puternica și făcu un sunet de clic. Barbatul îl îndepărta, iar pe ceafa lui Beatrice se putea observa un cod de bare ce îi dădea fiori lui Cara.

        Femeia îi aplica același tratament și Carei, iar ea își imaginea lumina roșie ce ieșea din el. Pe vremea în care aparatul a scos sunetul de clic, putea simți doar asprimea și temperatura foarte scăzută a acestuia. Femeia îl îndepărta de ceafa sa, iar Cara își duse instinctiv mana la ceafa, crezând ca poate simți ceva; însă nu simțea nimic. Era ca și cum pielea sa ar fi fost desenata.

        Cara o privi involuntar pe mama sa și o tristețe îngrozitoare îi cuprinse inima, văzându-i privirea îndurerată. Si-ar fi dorit sa fi rămas acolo. Sa fi fost destul de puternica încât sa evadeze, sau sa încerce un plan nebun. Ar fi preferat sa se aventureze pe tărâmuri necunoscute și pline de Infectați. Însă, mai presus de toate, si-ar fi dorit sa știe de ce ei au fost aleși.

— Kaitlyn Anderson, o informa femeia. Cara se uita nedumerita spre ea. De ce Kaitlyn? Numele sau era Cara. Îi răpiseră libertatea, apoi îi schimbaseră și numele? Deja avea mii de motive pentru a vrea sa evadeze, iar acesta era unul în plus. Măcar era o șansă ca nimeni sa nu știe cine era.

        Minutele treceau în șir, iar oamenii ieșiți din mașinile blindate aplicau aceeași procedura mai multor persoane — în jur de zece — însă Cara încă spera ca cineva ar fi apărut sa o salveze. Dar, pe măsură ce cei zece adolescenți erau "desenați", speranța sa se ducea din ce în ce mai mult.

        Un strigat de lupta tulburat — aproape animalic — acoperă agitația și șoaptele din jur ce se străduiau sa se acopere unele pe altele. Apoi, încă unul. Și încă unul. Și încă alte trei. Linia orizontului se umpluse cu siluete ce alergau animalic înspre ei, ajutați cu mult de vânt.

— Infectați! strigă cineva, cu groaza în glas. În curând, zarva se multiplica de trei ori, iar oamenii începură sa se miște agitați prin jur. Oamenii în uniforma își scoaseră toți pistoalele și începură sa tragă în toate direcțiile, însă abea atunci Cara realiza ca erau înconjurați cât vedeai cu ochiul de Infectați.

— Băgați-i pe cei adoptați în mașini și duceți-i înăuntru! altcineva strigă, de data asta un om în uniforma. Cineva o apuca violent de umeri, și înainte sa aibă timp sa reacționeze, fu trântită la pământ de către un corp masiv. Tatăl sau apare din stânga sa și lovi puternic un Infectat în cap cu un par, făcându-l sa se dezmembreze. Cara privea cu dezgust și groaza scena animalica. N-ar fi crezut ca tatăl sau ar fi fost în stare de așa ceva. Sau ca oricine altcineva ar fi fost. Tatăl sau se întoarse cu fata la ea și o privi compătimitor. Îi întoarse privirea, însă ochii săi se aventurară instincti, căutând-o pe Flora. O zări ascunsa după alți oameni, țipând de zor alături de ei. Un om în uniforma o apuca de umerii pe Cara și o trase involuntar înspre porțile ce începură sa se închidă. Își dăduse seama ca nu voiau ca Infectații sa intre după Zid, dar asta nu o oprea din a se opune. Chiar își dorea ca acei oameni — dacă puteau fi numiți așa — sa fie infectați.

        După ce a fost trasa câțiva metri, barbatul o ridica în picioare și o forță sa alerge în direcția Zidului. Cara își întoarse capul o ultima data, însă tot ce putea vedea era cum oameni inocenți erau măcelăriți de Infectați — inclusiv tatăl sau.