Zidul

Capitolul XXIV

        Uneori, atunci când simțim un amestec prea mare de durere sau mâhnire, un simplu strigat nu este de ajuns. Milioane de hohote de plâns nu sunt de ajuns. Nimic nu este. În schimb, decidem sa ne lăsăm pe noi înăuntrul nostru sa distrugem totul și pur și simplu sa privim inexpresivi la ceva, sau cineva. Lena nu putea sa plângă. Oare de la șoc? Sau de la incapabilitatea de a crede ce s-a întâmplat?

        Nu era un lucru rău faptul ca nu putea plânge, oricum. Ava obișnuia mereu sa îi spună Lenei atunci când plângea după părinții săi de la Periferie ca era un semn de slăbiciune, sa plângi în fata altcuiva. Oricare ar fi fost motivul. Însă Lena mereu considerase ca era un semn de umanitate. Dacă ai sentimente înseamnă ca trăiești. Deci, dacă plângi înseamnă ca trăiești.

        Dar oare Lena mai trăia? Oare moartea lui Isabelle era un lucru atât de teribil și de îngrozitor încât o terminase psihic pe Lena, făcând-o astfel incapabila de a plânge? Probabil ca ea nu mai trăia... Moartea singurei persoane care mai ținea la ea îi crăpase o parte din suflet. O parte ce nu putea fi înlocuită, de orice altceva.

— Lena.

        Era Cara.

        Cui îi pasa cine era?

— Îmi pare rău, Lena.

        Cara își odihni mana pe umărul Lenei, însă ea o respinse imediat, ignorând vehement pe oricine se apropia de ea.

— De ce îmi faci asta? bâigui Lena. De ce de ce de ce de ce...

        Ea continua sa repete acea secvență precum o incantație pe măsură ce îi apuca violent mana dreapta a lui Isabelle și începu sa racaie cu unghiile-i roase în carnea străvezie a corpului. Nu țâșni sânge atunci când unghiile sale pătrunseră în pielea lui Isabelle. Poate pentru ca sub primul strat de piele era dispozitivul pe care îl caută, sau poate pentru ca deja era moarta...

        Smulse cu mâna-i tremurândă foaia subțire și metalica ce zăcea intre straturile pielii palmei lui Isabelle și o privi indignata, lăsând palma fetei săpată pana în carne. Dispozitivul era alcătuit dintr-o matrice de linii drepte cu lungimi variate, iar în mijloc se afla un cerc ce folosea drept microfon și camera de filmat. Dispozitivul se numea Termometru.

— De ce. Îmi faci. ASTA!

        Lena izbucni în plâns și se ridica instantaneu în picioare, simțind-o pe Cara clătinându-se un pas în spate. Lena azvârli Termometrul la picioarele sale și îl călcă în picioare, apoi se lăsă să cadă lângă trupul fără viață al lui Isabelle.

        Era frumoasa.

        Chiar și în moarte.

        Lena îi mângâie lin fruntea, apoi se lungi lângă ea și se cuibări la pieptul sau. Știa ca nu avea rost.

        Știa ca nu putea sta mereu acolo și ca Isabelle nu se mai putea întoarce.

        Toate din cauza persoanei pe care a urât-o cel mai mult în toată viața sa.

        Lucille Hamilton.

***

        După ce Cara a reușit sa o calmeze pe Lena — căci ceilalți nu erau suficient de sensibili pentru a face așa ceva —, toți plecară mai apoi departe de locul acela, însă asta după ce i-au incinerat corpul lui Isabelle, aruncând cenușa în lacul care o omorâse.

        Lena era singura care știa motivul real al morții prietenei sale, însă nu avea de gând sa îl împărtășească și altcuiva. Ea era singura care știa la ce foloseau Termometrele. Ea era singura care știa și ca exista o mica șansă ca Isabelle sa fie încă în viață.

        În scurt timp, linia orizontului fu pătată de un semicerc luminos și portocaliu și de un paralelipiped minuscul în comparație cu cealaltă forma. Era un răsărit de soare, într-adevăr. Lena nu văzuse niciodată unul. Poate ca văzuse înainte sa fie adoptata, însă nu mai avea cum sa-si amintească. Înăuntrul Zidului, nu putea sa vadă așa ceva. Zidul era atât de înalt încât oamenii puteau vedea soarele abia în dimineața târzie. Nu era nicio clădire suficient de înaltă pentru a depăși Zidul.

        Lena își dorea ca și Isabelle sa fi fost acolo; sa fi putut vedea răsăritul. Lena era sigura ca nici Isabelle nu își amintea sa fi văzut vreodată un răsărit.

— Lena.

        Ea se întoarse brusc și îl văzu pe Conner lângă ea. Atunci când îi simți mana rece și diafana pe umărul său aproape gol, îl respinse, pășind în lături. Jacheta sa rămăsese pe trupul lui Isabelle.

— Îmi pare rău, șopti el, lăsându-şi capul sa atârne în jos. Lena își aminti atunci de ce se despărțiseră. El era cam nătâng.

— Nu contează, îi răspunse Lena. Ce e? Tonul sau era mai rece decât credea, însă n-o deranja prea mult. Știa ca dacă vorbea suficient de rece ar fi fost lăsată în pace; singura cu gândurile sale. Dar oare chiar își dorea asta? Oare chiar voia sa aibă timp sa se gândească la niște lucruri oribile care îi otrăveau mintea de fiecare data când își amintea de ele?

— Îmi pare rău pentru Isabelle. Știu ca țineați una la alta și ca...

— E-n regulă, Conner, minți Lena. Nu e nevoie sa faci asta. Știu ca nu ești întocmai elocvent.

        Conner zâmbi ușor.

— Elocvent sau nu, știi ca nu îmi place sa te văd suferind.

— Nu schimba nimic antipatia ta față de suferința mea. Vorbești de parcă ar exista ceva care mă poate face sa mă simt mai bine.

        Conner oftă și, înainte sa rămână complet tăcut, șopti:

— Ai dreptate.

        Lena își netezi tricoul și privi către Cara. Ea era lângă Alex, care, observa Lena, nu mai avea jacheta. I-o dăduse Carei. Alex și Cara vorbeau, iar din tentativa de zâmbet a Carei, Lena își dădu seama ca aveau o conversație frumoasa. Întotdeauna își dorise sa poată avea o conversație interesanta cu oricine, calitate pe care, chipurile, o aveau toți cei din jurul sau. Singura persoana cu care putea vorbi despre orice fusese Isabelle.

        Lena își scutura încet capul. Nu mai voia sa se gândească la Isabelle, dar orice făcea, orice gândea, totul părea sa o duca înapoi la ea. La urma urmei, moartea prietenei sale o afectase îngrozitor de mult.

        Soarele aproape ca ieșise complet din pământ, iar solul deja era cât de cât luminat. Nu mai erau în aceeași silvostepă ca înainte. Erau într-un fel de poiană înconjurată de copaci, dar nu de o pădure. Doar câțiva copaci. Lena nici nu observase când vegetația a început sa fie mai deasa și mai verde. Temperatura era puțin mai mare, de asemenea, dar nu suficient de mare încât sa oprească tremurul Lenei. Poate nu tremura de frig...

        Sirul gândurilor i se opri instantaneu când văzu ceva ce îi atrase atenția.

        La câțiva metri în fața lor se afla o cocioaba veche și înnegrită, cu ferestre translucide și mucegăite, deasupra căruia stătea sa cada un acoperiș șubred. Vântul ce sufla ușor prin jur mișca de colo-colo ușa de asemenea mucegăită și șubredă, creând un scârțâit îngrozitor. Părea genul de scârțâit ce făcea parte dintr-un film de groaza. Oare ce puteau face acolo, din moment ce deja era zi? Poate puteau dormi doar câteva ore, ieșind mai apoi când temperatura depășea douăzeci de grade, sau puteau doar sa exploreze locul și sa plece după. Dar Lena nu se putea gândi decât la cât de obosita se simțea și, totuși, n-ar fi putut dormi. Avea prea multe gânduri care o țineau treaza pentru a putea dormi vreun pic.

        Își masa încet pleoapele, apoi o văzu pe Cara uitându-se în jur cu o privire agitată deopotrivă îngrijorată, sentimente care îi fuseseră transmise și Lenei atunci când o auzi pe Cara vorbind:

— Unde e Allen?