Zidul

Capitolul IV

        Cara se desprinse din îmbrățișare și privi adânc ochii negri ai prietenei sale. Își aducea aminte de copilărie, doar privindu-i chipul — acele buze subțiri, urechile sale clăpăuge, ochii săi mari și, nu în ultimul rand, parul blond cu care Cara se juca în fiecare după-amiaza, când amândouă doar stăteau pe unul dintre paturile din adăpost. Deși încă țineau contactul cu tot ce se întâmpla în jurul lor, nu voiau sa accepte și se prefăceau ca nimic nu se întâmplase și ca ele erau doar doua fete normale. Însă, de mult timp, nimeni nu mai ştia ce înseamnă "normal".

        Cara avea impresia ca pe acel pavaj nu călca nicio mașină, însă în scurt timp după momentul lor de regăsire, câteva mașini apăruseră, din care coborâră o sumedenie de oameni de toate vârstele. Se gândi atunci ca au venit după ei. Erau familiile lor adoptive. Cara deja îi ura înainte să-i fi cunoscut.

        După privirile fețelor lor, niciunul nu părea sa fi știut cine era cel adoptat de ei. Cara oftă și o privi pe Beatrice cu lacrimi în ochi.

— Trebuie sa fii puternica, o încuraja aceasta.

— Nu pot. Vocea Carei era răgușită și un suspin îi scăpa intre cuvinte. Beatrice se apleca asupra prietenei sale și îi șterse șuvoaiele de lacrimi ce nu încetau sa apară. Se îmbrățișară strâns, pana când o femeie scunda le aborda.

— Beatrice?

        Beatrice tresari la auzirea numelui sau și o tristețe dezamăgitoare le cuprinse pe amândouă. Veniseră după ea.

— Eu sunt, o anunța ea. Femeia zâmbi și îi apuca mana. Beatrice părea scârbită de gestul ei, însă nu reacționase în vreun alt fel.

— Tu vi cu mine. Vocea femeii era foarte ascuțită și Carei începuse să-i para rău pentru prietena sa. Dacă nu o va mai vedea vreodată?

        Chiar înainte ca femeia ce apăruse mai devreme vru s-o ridice pe Beatrice, Cara o apuca de umăr, forțând-o sa se întoarcă cu fata la ea. În spatele prietenei sale, Cara îl observa pe Allen, posomorât și trist, cum era luat de altcineva. Îi păru rău și pentru el, însă nu îi dădu prea multa atenție.

— Promite-mi ca vei fi puternica și ca nu vei plânge, o ruga Beatrice. Cara ar fi vrut sa îi răspundă, însă era de ajuns sa îi audă vocea îndurerată. Femeia oftă și o trase mai tare pe Beatrice, însă Cara nu voia să-i dea drumul mâinii.

— Beatrice! strigă ea, deja simțind cum ochii îi sunt inundați de lacrimi mari ce îi încețoșau privirea. Fata lui Beatrice era inexpresiva. Cara știa ca nu trebuia sa plângă, însă devenise prea greu când îi pierduse mana prietenei sale. Îți promit, șopti ea pentru sine, culegând lacrimile ce amenințau sa iasă cu podul palmei. Beatrice încă se uita înapoi și, înainte sa intre în mașină, îi zâmbi pentru ultima data prietenei sale. Cara îi zâmbi și ea, înainte sa nu o mai poată vedea de după geamul purpuriu al mașinii.

        Simți o mana pe umărul său și se întoarse aproape involuntar spre persoana ce o atinsese. Era o femeie. O femeie înaltă și slăbănoagă, cu nas țuguiat și par blond, prins într-un coc elegant foarte strâns. Cara se dădu instantaneu un pas mai în spate, deoarece nu suporta sa fie atinsa de necunoscuți.

— Tu ești Kaitlyn? o întrebă femeia. Cara se uita în jos și oftă. Glasul femeii era foarte ascuțit și arogant - aproape ca o făcea să verse. Însă, nu mai dădea atenție micilor detalii și încuviință dezamăgită printr-o mișcare a capului.

        Își ridica privirea din nou, iar, de data aceea, femeia zâmbi. Ochii săi erau verzi și acizi, asemenea răufăcătorilor din desene animate.

— Eu sunt Ava, noua ta mamă, o anunța femeia, cu un zâmbet și mai larg, odihnindu-şi mâna pe umărul său. Cara se trase înapoi și spuse:

— Mama mea e moarta! Vocea îi era otrăvitoare și, deși nu vorbise cu destul suflet, își elibera o mare parte din furie, doar insultând-o pe presupusa sa mama. Ava deja nu mai zâmbea. În schimb, o apuca pe Cara de antebraț și o trase pana într-o mașină grena, în care îi fu greu sa urce. Tapiseriile din acea mașină erau identice cu mașina care o adusese acolo, însă nu erau murdare.

        Cara oftă șoptit și își sprijini capul de bancheta pe care stătea. Observa ca, în stânga sa, era o fata ce părea a fi de aceeași vârstă cu ea, ce butona de zor un telefon mobil. Fata își îndepărta o șuviță blonda din fata ochilor și își vârî telefonul in buzunarul drept al blugilor negri ce îi purta. Își întoarse capul în direcția Carei și pufni batjocoritor.

— Aveam așteptări mult mai mari, spuse aceasta, în continuare privind-o pe Cara.

— Lena, încetează! o admonestă Ava. Lena pufni și își întoarse capul spre bancheta din fata sa, iar Cara privi în continuare cum clădirile colorate se derulau în fața sa, pe măsură ce mașina înainta la o viteza rezonabila. Din când în când, mai arunca o privire pe furiș la Lena, care, între timp, își scosese din nou telefonul. Ea era sora aroganta cu care trebuia sa trăiască. Se gândea, oare, cum era familia lui Beatrice? Oare era mai buna? Mai rea? Sau, poate, era la fel ca a Carei?

        Analiza încă o data mașina. Nu era niciun semn de vreun tata. Oare nu exista? Cu cât mai puțini, cu atât mai bine, se gândi Cara.

        Deja îi era dor de Beatrice.

        Oare ce făcea? Era bine? Ajunsese la casa în care urma sa trăiască? Oare îi plăcea familia care o adoptase? Cara nu se putea gândi decât la faptul ca părinții prietenei sale muriseră în urma cu zece ani, și, de atunci, Cara și părinții săi au considerat-o parte din familie, chiar dacă toți cei de la Periferie erau o mare familie. Cara se întreba ce făceau cei de la Periferiile de Sud, Est și Vest. Oare ei mai trăiau? Oare ei au fost atacați de Infectați? Probabil ca da... Probabil ca după ce au măcelărit toată Periferia de Nord, Infectații au simțit nevoia sa ucidă și alți oameni nevinovați. Ceea ce o surprindea, însă, pe Cara, era de ce îi omorâseră? De fiecare data când ei apăreau prin peisaj, doar infectau câte persoane puteau, iar acele persoane erau trimise cu ceilalți Infectați. Decise sa abandoneze subiectul. Nu mai era nevoie sa se gândească la ei. Era departe de ei. Era în siguranță.

        Dar, oare chiar era în siguranță? Cine știa cât timp ar mai fi durat pana când Infectații ajungeau și înăuntrul Zidului? Ar fi putut sa se întâmple chiar în momentul acela. Sau peste câteva ore. Sau chiar ziua următoare. Dar, judecând după numărul de porti prin care trecuseră ca sa ajungă acolo, probabil nu ar fi reușit niciodată sa invadeze interiorul Zidului. Deși, Carei i-ar fi plăcut. Îi ura pe oamenii aceia și spera sa fie infectați cu E-47, chiar dacă asta însemna că ea însuși ar fi fost infectata.

        În scurt timp, mașina opri în fata unei case victoriene cu doua etaje, alba în totalitate și plina de ferestre. Fiecare etaj avea câte doua balcoane, susținute de câțiva stâlpi, asemănători cu cei din adăpost, însă mult mai mici. Cara oftă nostalgic și ieși din mașină.

        În curtea noii sale case, era multă iarbă, pe lângă pavajul nelipsit. Cara ramase în urma Avei și a Lenei, care deja intraseră înăuntru. Cara le urma și pași în casa, oftând prelung. Aici începea noua sa viața.

        Noua sa viața cu o femeie aroganta și acida și o sora răsfățată și dependenta de tehnologie.

● ● ● ●

● ● ● ●

● ● ● ●

● ● ● ●

◇ Heey! Mulțumesc ca ați citit pana aici ;)). Scuzați-mi eventualele greșeli. ;) ◇