Zidul

Capitolul XXIX

Când Cara își deschise din nou ochii, simți trecerea timpului ca pe o palma rece ca gheața. La început, vederea îi era încețoșată, dar putea observa chiar și prin ceața ce îi acoperea ochii cerul albastru fără nori de deasupra sa. Putea simți mirosul aspru al cenușei proaspete și își putea auzi respirația agitată alături de una mai calma. După ce mai clipi de câteva ori, privirea i se clarifica și își ridica mana dreapta deasupra feței pentru a se feri de razele orbitoare ale soarelui. Se căzni sa se ridice în capul oaselor și tuși amar, simțind cum durerea îi pune stăpânire pe cap. După ce accesul de tuse îi trecu, ea se uita împrejur și aproape ca sari în sus de frica atunci când văzu a cui respirație era cea pe care o auzea mai devreme.

Era o fata.

Ea se dăduse înapoi când Cara tușise, astfel încât respirația îi era numai un șuierat îndepărtat, care se auzea doar în momentele dintre respirațiile Carei.

Fata era blonda cu fața ovală și obraji rotunzi, iar ochii albaștrii îi erau căptușiți de gene lungi și negre ce îi lansau umbre transparente pe pomeți. Era frumoasa. Mai frumoasa decât Cara, în orice caz. Părea sa fie mai mare cu câțiva ani decât Cara.

- Îmi pare rău dacă te-am speriat, îi spuse fata, zâmbind. Glasul sau era hotărât, dar ferm și ușor amuzat. Ești în regula? Fata se apropie de Cara și o cerceta amănunțit zicând: Te doare undeva?

Cara se trase în direcția opusa fetei, evitându-i privirea.

- Sunt bine. Ce s-a întâm-

Alex.

Cara se ridica urgent în picioare, clătinându-se ametita timp de câteva secunde, pana când intra în casa de lângă ea făcută aproape cenușa. Focul era stins, iar amintirile celor întâmplate îi reveniră instantaneu Carei în minte. Aragazul, discuția cu Alex, proviziile probabil inexistente pe care le căuta el, Cara rostogolindu-se pe scările acum prea șubrede pentru a fi folosite și disperarea și frica pe care le simțea. Dar unde era Alex? Cara regreta ca îl lăsase acolo. Putea fi mort și asta numai din vina Carei.

- Stai! Nu intra acolo! strigă fata blonda în urma sa. După un scurt timp, Cara simți cum ea o apuca de braț și se întoarse spre ea. Era deja aproape de mijlocul vestibulului.

- Da-mi drumul! Trebuie sa îl caut pe Alex.

- Alex?

Cara profita de confuzia fetei și își smuci brațul, apoi o zbughi către mijlocul încăperii. Deoarece fata era mai înaltă decât Cara, o ajunse cu ușurință în pofida avantajului fraged al Carei și o trânti imediat pe canapeaua arsa, țintuindu-i mâinile.

- Nu mai e nimeni în casa, dacă asta te întrebai. Și nu mai fugi! Casa nu e sigura.

Fata se ridica de pe Cara și își scutura colanții negri.

- Haide, acum, nu avem timp de pierdut și nu pot sa mă țin după tine ca după un copil așa ca grăbește-te și urmează-mă.

Cara pufni în surdina și se ridica de pe canapea. Nu avea de gând sa o asculte, așa ca o porni liniștită dar cu grija către scări, profitând de neatenția fetei. Nu o interesa ca scările erau prea șubrede. Trebuia sa îl caute pe Alex. Încă nu putea crede ca îl lăsase singur într-o casa plina de flăcări.

Dar când ea călcă pe a doua treapta și aceasta se dezintegra automat, își schimba părerea și își pierdu echilibrul, căzând cu spatele în brațele fetei care, printr-o viteza neașteptată deja ajunsese în spatele sau.

- Ti-am spus ca locul ăsta nu e sigur! Trebuie sa plecam, altfel Infectații ne vor găsi.

- Dar Alex-