Zidul

Capitolul XX

        Cara scana la rându-i încăperea, apoi zări în spatele sau ușa pe care ieșise și își aduse aminte de trapa prin care căzuse. Puteau ieși pe acolo...

— Urmează-mă!

        Strigatul sau abia de reuși sa acopere harmalaia de afară, însă Alex o auzi și întoarse spre ea.

— Am încredere în tine, murmura el când Cara o zbughi după ușa pe care ajunsese acolo și o lua la goana pe treptele scârțâitoare din lemn putred către ușa mucegăită ce ducea în pivnița spre care se îndrepta.

        Alex aproape ca o întrecea, însă Carei nu îi pasa. Trase ușa cu toată forța și intra în încăperea scăldată în bezna. Nu vedea nimic, însă, deși petrecuse prea puțin timp acolo, știa încăperea aproape pe de rost. În plus, un petic de lumina venea din gaura de care era agățată trapa. Cara își aduse brusc aminte de peticul de lumina dinăuntrul aerisirii din sediul domeniului Polițienesc. Simți un fior rece coborându-i pe spate, însă nu regreta niciuna din acțiunile făcute, oricâte consecințe ar fi avut.

— Putem ieși pe acolo. Cara încetini și îl privi pe Alex apropiindu-se de trapa și analizând-o.

— Ai dreptate, îi răspunse el. Vino! Îi făcu semn din mana. Tu prima.

        Cara se apropie sfioasa, însă își așeza piciorul pe mâinile sale strânse, reușind sa se ridice cu ajutorul lui Alex și sa apuce marginea trapei. Picioarele sale deja nu îi mai atingeau mâinile lui Alex, însă era suficient de puternica încât sa se poată ridica singura. Își folosi toată forța din brațe și își trase abdomenul afară, așezându-se apoi pe marginea găurii. Se așeza în genunchi și îl privi pe Alex sărind și apucându-se și el de marginea găurii. Cara îi întinse mâna și, deși Alex se sprijinea în mare parte de marginea găurii, Cara îl ajuta, oarecum, să se ridice.

        Alex se așeza pe iarbă și își închise ochii. Luna îi făcea pielea străvezie, făcându-l sa para mai în vârstă. Avea, în unele locuri, pete vineții circulare, în special în zona feței. Parul sau era atât de nadusit încât Alex părea abia ieșit dintr-un duș zdravăn. Deși arata extenuat și rănit, tot arata bine, se gândi Cara. Arata vulnerabil. Dar nu suficient încât sa nu se poată apăra dacă ceva sau cineva îl ataca brusc.

— Ar trebui sa plecăm, îi spuse ea. Alex își deschise brusc ochii și o privi pe Cara pentru o secundă, apoi se ridica rapid și privi inexpresiv împrejurimile. Copacii se răriseră și arătau precum niște umbre înfiorătoare în mantia de bezna ce îi scalda. Cerul părea sa fie o pătura neagra cu sare sau zahar ici-colo. În sfârșit stăteau pe o cărare, iar casa din care tocmai ieșiseră nu era chiar departe, dar nici prea aproape. Infectații se îngrămădeau pe ușă și aproape ca dărâmaseră cutiile ce o acopereau.

        Cara aproape ca ramase singura când observa ca Alex deja alerga cu câțiva metri în fața sa. Când în sfârșit reuși sa îl ajungă din urma, deja erau în inima pădurii din care tocmai veniseră, dar Cara era sigura ca nu se duceau înapoi spre Zid. Alex știa ce știa, iar Cara nu voia sa îi pună la îndoială cunoștințele de supraviețuire. Se întreba ce făceau ceilalți. Unde era Beatrice...

        Beatrice.

— Stai! Cara se opri gâfâind și îl observa pe Alex făcând la fel. În afara părții cu gâfâitul.

— Ce e?

— Beatrice... Cara își simți ochii inundați de lacrimi și se bucura mintal ca era noapte, iar Alex nu îi putea vedea șiroaiele de lacrimi. Nu ar fi plâns, oricum. Promisiunea făcută lui Beatrice încă era intacta.

— Nu mai putem merge după ea! O vom căuta mâine. Spunând acestea, Alex o zbughi din nou în fuga, cu Cara în urma sa.

        Îi părea rău pentru Beatrice. Oare era bine? Oare mai trăia? Își scutura capul în goana lor nebuna pentru a-si alunga aceste gânduri. Cum sa se poată gândi ca Beatrice putea fi moarta? Nu. Beatrice a spus ca va fi acolo pentru Cara întotdeauna. Cara știa ca Beatrice era în regula, pe undeva. Știa, de asemenea, ca va reuși ea oarecum sa se întoarcă, de unde ar fi fost. Și chiar dacă nu ar fi reușit, Alex și Cara ar fi găsit-o în ziua următoare, nu?

        Cara aproape ca se împiedică atunci când Alex coti brusc în direcția opusa Zidului, pe o cărare mărginită de copaci, bețișoare și frunze arămii și ruginii. Și cărarea era acoperita de câteva frunze uscate care foșneau zgomotos când Alex și Cara pășeau pe ele cu o viteza incredibila. Cara își aminti de momentul când alerga spre pădurea în care se afla în momentul acela. Disperarea se împletea cu adrenalina, iar acea combinație îi gonea nebunește prin vene, și atunci, și acum. Niciodată nu mai alergase așa. Gâfâia îngrozitor și ar fi fost recunoscătoare oricui dacă ar fi avut parte de o pauza, oricât de mica.

        Dar nu era niciun semn ca s-ar fi oprit curând; Alex alerga în continuare cu, aproape, viteza luminii. Asta dacă nu o depășise deja. Dar de ce mai alergau? Erau în siguranță, pana la urma. Și era noapte. Unde mai puteau găsi adăpost într-o bezna totala? Era ca și cum ar căuta acul în carul de fan.

— Alex! Cara își folosi ultimul suflu și îi striga numele băiatului, care se întoarse la timp și o prinse pe Cara când aceasta căzu. Însă încă era conștientă. Nu leșinase; își forțase picioarele atât de tare, încât nu o mai ascultau și parcă era paralizata.

— Ești bine? Alex îi cuprinse talia cu o mana, oferindu-se ca punct de sprijin. Cara, lăsându-şi toată greutatea pe Alex, observa ca era suficient de puternic încât greutatea Carei era cât un fulg pentru el. Doar nu era atât de mica, nu?

— Sunt bine, gâfâi Cara. Doar lasă-mă câteva minute. Mă dor picioarele.

        Alex o ajuta cum putu pe Cara sa ajungă la un copac ce era la doi metri de ei. Cara se lăsă să alunece pe trunchiul masiv și aspru al copacului, căzând apoi pe una dintre rădăcinile sale. Își înalță capul și privi pentru câteva secunde cerul, apoi își închise ochii.

        Abia realizase ce tocmai făcuse și unde era.

        Ieșise din Zid și era, în mare parte, în siguranță. Avea un plan — Alex avea un plan — pe care urma sa îl îndeplinească și sa trăiască pentru tot restul vieții în siguranță cu niște oameni pașnici. Oare mai reușise cineva sa iasă din Zid? Oare ea era singura?

        Cara realiza ca adormise când îi simți brațele puternice ale lui Alex strecurându-se pe sub ea și după aerul ce o lovea ca un bici ascuțit peste toată pielea care îi era descoperita.

        Apoi auzi.

        O mica hoarda de câțiva Infectați îi urmarea. Din nou.