Zidul

Capitolul IX

        Cara observa ca barbatul cu mustata era bariera ce o separa de pădure. O idee fugara îi trecu prin minte și trebuia sa o urmeze întrucât era singura ce îi venise.

        Cu toată puterea, se împinse în soliditatea barbatului și reuși sa îi ia cardul cu care deschise porțile și sa îl dea la o parte. Ignora durerea ce îi cuprinse toată mana dreapta și se strecura prin spațiul creat și o zbughi către pădurea ce o aștepta cu brațele deschise la mai puțin de treizeci de metri în fata. Știa ca avea sa scape, întrucât nu puteau sa o împuște. Alergând suficient de repede, ar fi putut scăpa, iar apoi ar fi găsit o soluție pentru a o ajuta și pe Beatrice.

        Văzu o săgeată ce zbura la un centimetru de mana sa stânga. Tranchilizante. Începu sa alerge în zigzag, asta încetinindu-i viteza. Vântul o mângâia mai profund și mai repede, iar tălpile o dureau nespus. Simțise gustul libertății și înainte și nu era pregătită să îi dea drumul. Se agata de ultima speranța pe care i-o mai dădea distanta de mai puțin de cincisprezece metri și se arunca în valea ce o despărțea de pădure pentru a se rostogoli în jos, simțind o săgeată tranchilizantă împungând-o în coaste.

        Știa ca nu ar mai fi venit după ea. Căzătură aceea li s-ar fi părut fatala. Cara nu își îngădui sa adoarmă pana când nu îi văzu pe bărbați plecând. Era singura de atunci. Singura și libera. Adormi în pace, zâmbind.

***

        Când se trezi, încă nu era întuneric. Văzu ca încă era în valea în care căzuse și simți marginea ascuțită a cardului ce îl furase. Tălpile o înțepau, parul îi stătea în ochi, rochia era roșie și maronie, simțea o durere în partea stanga a taliei iar săgeata tranchilizantă încă o străpungea în spate. Ceva era neobișnuit. Pistolul nu mai era. Măcar era singura...

        Se ridica în genunchi, simțind micile pietricele zgâriindu-i rotulele. Își scoase săgeata dintre coaste și scăpă un gemut agasat. Se ridica în picioare și șchiopătă pana la primul copac ce îl zări care, spre deosebire de ceilalți copaci, era plin de frunze verzi. Rochia îi era sfâșiată în unele părți, dar nu mai conta. Era libera.

— Unde crezi ca te duci, Kaitlyn? Vocea îi fulgera prin minte, iar fața i se crispă când se întoarse și privi stupefiată persoanele ce se aflau în fata sa.

        Ava și barbatul cu mustata, alături de femeia ce ținuse discursul lung. Șansele Carei deja nu mai existau și ultimul dram de speranță murise. Își simți sudoarea adunându-i-se pe frunte și si-o șterse cu mânecă sfâșiată, nevenindu-i sa creadă ce tocmai se întâmplase. Libertatea îi scăpase printre degete asemenea nisipului.

— Ce credeți, domnule Hampton? i se adresa Ava barbatului.

— Cred ca are suficiente aptitudini pentru domeniul Polițienesc, îi răspunse domnul Hampton. Ava își mângâie bărbia și o privi insistent pe Cara, dând încet din cap. Femeia cu par blond o privea curioasa pe mama adoptiva a Carei, cu mâinile împreunate la spate.

— Sugerați sa o repartizam respectivului domeniu? li se adresa ea.

— Cred ca ar fi potrivita; cu puțin antrenament, desigur, îi răspunse domnul Hampton.

— Dar este prea periculos pentru o copila firava, doamna primar! se revolta Ava.

— Doamna Anderson, începu doamna primar, nu va ieși în afara Zidului pana când nu are suficient antrenament, iar domnul Hampton îi poate oferi strictul necesar și, poate, chiar mai mult dacă ea dorește. Ava o privi pe Cara și încuviință încet din cap.

— În regula, atunci, fu ea de acord. As dori sa îi explice cineva în totalitate care este treaba cu E-47.

— Deci ne vom preface ca eu nu am reușit sa scap dinăuntrul Zidului? îi întreba Cara ironic, care părea sa fie invizibila în conversația lor.

— Aproape, o corecta doamna primar. Și da, continua ea. Este suficient ca ai mai multe aptitudini pentru un domeniu decât a avut cineva în ultimul deceniu. Dar sper ca nu crezi ca nu vom lua masuri de siguranță. Cara își lăsă capul sa îi atârne de gat și oftă.

— Când vom începe pregătirea, domnule Hampton? îl întreba Ava.

— Dacă domnișoara Kaitlyn este disponibilă, chiar mâine, îi răspunse acesta. Cara își încrucișă brațele.

— Eu cred ca am nevoie de îngrijiri medicale mai întâi, sugera ea.

— Fii serioasă, îi spuse Ava. Nu vei fi plasată pe teren așa de repede.

        Cara râse în surdina. Ava se apropie de ea și îi îngădui sa o folosească drept punct de sprijin. Porniră toți patru spre Zid. Dacă nu ar fi fost atât de slăbită, Cara ar fi încercat sa fuga din nou. Dar nu mai era nevoie de alte planuri. Ea avea acel card care deschidea porțile din tunel și nimeni nu știa despre asta. Era suficient pentru moment.

***

        După ce își făcu un dus lung și își pansă rănile, Cara înșfăcă biletul ce avea s-o scoată de acolo cât mai curând posibil: cardul.

        Se întreba cum ar fi reacționat Beatrice dacă i-ar fi spus; ceea ce avea de gând sa facă. Ele doua și oricine mai voia aveau sa scape de acolo și sa se refugieze într-un loc sigur, unde nu i-ar fi găsit nimeni. Nici măcar Infectații. Se mai întreba și ce urma sa afle despre E-47. Pana atunci, tot ce știa era ca boala era foarte transmisibila și ca cei infectați de ea se dezintegrează, dar nu mor.

        Câteva bătăi în ușa o smulseră violent din reverie pe Cara, iar Ava apăru pe după pragul ușii cu o privire îngrijorată lipita pe față. Cara își baga cardul în buzunarul halatului pufos ce îl purta, apoi se dădu la o parte, făcându-i loc mamei sale adoptive lângă ea. Ava se așeza pe marginea patului și privi în jurul camerei, după care spuse:

— Ești sigura ca vrei sa te alături domeniului Polițienesc? Cara își musca buza. Se așteptase sa țipe la ea și, poate, sa o pedepsească sau ceva de genul acela pentru ca încercase sa plece dinăuntrul Zidului.

— Da, răspunse ea răgușită. Își drese glasul, apoi repeta mai clar: Da.

— Dar e periculos!

— Ai auzit-o pe femeia aia. Cara își încrucișă brațele și o privi rugător pe mama sa adoptiva. Cu puțin antrenament voi fi pregătită. Ava privi în alta parte pentru o vreme, după care spuse:

— Bine.

        Cara era surprinsa ca Ava renunțase așa ușor, însă abandona ideea. Nu se așteptase într-adevăr ca Avei să-i pese ce se întâmpla cu ea. La urma urmei, nu avea vreo obligație fata de Cara. Iar ea nu se aștepta să vrea să aibă.

        Ava îi mângâie ușor mana, apoi îi zâmbi trist și pleca țanțoș din camera.

        Cara își scoase cardul din buzunar și îl studie curioasa. Acel mic obiect tăios avea sa o scoată de acolo. Odată pentru totdeauna.

● ● ● ●

● ● ● ●

● ● ● ●

● ● ● ●

♧ Heey! Acum s-au mai domolit puțin apele, dar nu în totalitate :>. Vreau sa va mulțumesc voua, tuturor celor ce îmi citiți cartea, chiar dacă nu sunteți mulți. :) ♧