Hunters

Capitolul 19, Acasa...

Salut! In sfarsit am terminat de scris, stiu ca e plictisitor.(scz, dar ma distrage TV-ul :) )

Lectura placuta, scuzati pentru exprimare/ greseli/ continut neinteresant.

Emily pov.

Sa speram ca am ajuns... acasa!

Imi deschid ochii incet, tinand pe unul din copii(fata, cred) in brate. Ma uit prin jur si vad mobilierul casei Greyli.

-Suntem acasa, suntem vii! Strig eu cat ma tin plamanii.

Dintr-o incapere alaturata ii vad pe sotii Greyli venind in graba, cu Josh in spatele lor, ce incerca sa „invete" cum se folosesc carjele.

-Scumpo, ai venit! Doamne, sunteti bine? Ce ma bucur ca ati ajuns! Spune doamna Greyli de mai avea putin si exploda de fericire.

-Haha, ia uite Helena, ni s-a marit familia! Zice si domnul Greyli razand.

-Emily, copii, sunteti ok? Intreaba Josh la urma.

-Da! Zice fetita fericita si merge spre Josh luandu-l in brate( ce norocoasa...)

-Mersi ca te-ai tinut de promisiune! Zice un baiat blondin cu hanorac roz.

-Doar v-am promis! Dar multumitii si lui Emily, ea a facut mai tot!

Si in acel moment toti ceilalti(inafara fetei) ma iau in brate din toate partile.

Josh pov.

Ma uitam cum toti copii o iau in brate pe Emily, cel mai mare dintre ei ajungandu-i pana la gat (Ce norocosi!!). Aveam multe intrebari sa ii pun, dar am decis ca poate mai bine e sa o intreb totul inainte de cina... sau dupa!

-Deci, scumpo, cum a mers totul? Te-ai ranit? Intreaba doamna Greyli incepand sa o roteasca pe toate partile, inspectand-o.

-Umm...a fost... bine, cred. Nu a patit nimeni nimic! Zice ea mai retras de parca nu vroia sa divulge tot. Ce ascunde?

-Ma bucur! Intre timp, noi am pregatit cina pentru toti, mai bine ii ducem pe copii la masa. Cred ca sunt lihniti! Spune doamna Greyli si le face semn copiilor sa o urmeze in salonul unde luam cina. Au urmat-o imediat, grabiti, in camera ramand doar eu si Emily.

-Vad ca incepi sa progresesi in a te vindeca! Zice ea fericita, apropiindu-se de mine.

-Ranile se vindeca repede la un Regal, nu va dura mult pana sa ma fac bine!

-Ma bucur!

-Hey... Emily..., spun eu putin mai retras. S-a intamplat ceva in seara asta? Daca e vorba despre Dimitry si...

-Nimic! Spune ea repede, intrerupandu-ma.

-Huh?

-Nu s-a intamplat nimic! A fost totul... bine.

-...Ok..., deci..

-Sti... nu imi e foame, cred ca ma duc sa ma odihnesc! Ne vedem maine dimineata, noapte buna! Spune si pleaca repede pe scari, nemaiapucand sa ii spun nici macar un „noapte buna".

Cred ca poate a deranjat-o ca am adus vorba de asta,... dar cu siguranta ascunde ceva! Si nu va mai ramane secret prea mult timp!

Emily pov.

Oare am fost rautacioasa plecand asa? Nu am vrut sa par asa,... dar nici nu vroiam sa ii spun. Adevarul e ca ma framanta gandul ca Ash ar fi mort acum din cauza mea! NU sunt o CRIMINALA! Nu sunt!! De ce ma tot gandesc la asta?! De ce tot revad acea scena, acel sange?! Iar acum ca ma gandesc mai bine majoritatea condamnatilor pe care i-am eliberat poate ca au murit... din cauza mea! I-am omorat indirect! E vina mea, e vina mea, e vina mea!