Hunters

Capitolul 2...

Sper să vă placă acest capitol, știu că e cam lung, dar eh... asta e! Scuzați greșelile și lectură plăcută!

Vâtul bătea mândru, fluturându-mi părul. Nu pot închide ochii, nici măcar o secundă, altfel poate aș muri. Când am auzit propoziția "o armată mică de Umbre", mă așteptam să fie vreo 10 Umbre,nu 30! Stăteam spate în spate cu Mike, Jackson și Ash, formând un grup de nepătruns, având în vedere că ceilalți sau cel puțin o mare parte erau deja ocupați. Noi 4 deja fusesem înconjurați de 7 Umbre așa că dacă nu ne sincronizam la timp atacurile, ori ne omorau Umbrele ori trageam unii în alții din greșeală. Așteptam să auzim de la Ash ce manevră să folosim(de obicei le punem sub un nume codat). Mă uitam prin jur, dar nu prea îl vedeam pe Regal, mai mult el mă interesa.

-Ok, Jackson 2-16 la ora 3.

-Înțeles! Zice Jackson hotărât, deși 2-16 necesită multă vigilență având în vedere că trebuia să se strecoare rapid printre Umbre, care nu mor dintr-un glonț sau 2. Cel puțin la pistol, la alte arme mai puternice mor din a doua lovitură.

-Mike, 20-4. În urma lui Jackson! Zice Ash hotărât.

-Înțeles!

-Emily, 40-14, la ora 6.

-Ok, zic eu ușurată. Din fericire un 40-14 înseamna ceva de genul: „Din copaci, cu focuri la intervale de 3 secunde.".

-Eu voi executa un 35-7, la ora 9. Bun, la 3! 1...2...3!

Și "Bum"! Ne-am împrăștiat imediat. Jackson fiind cel ce a pornit focul, s-a unduit pe langă Umbre avându-l în urmă pe Mike. Astfel i-au dat destul timp lui Ash pentru a se putea pune în funcțiune și să tragă de la o ditanță mică. Iar eu am avut destul timp să mă cațăr în copac și să trag în partea opusa lui Ash. Adica un interval de 2 secunde a fost de ajuns cât să mă stabilesc intr-un copac din apropiere. Doar nu vă așteptați ca cei din Hunters să fie oricine, nu? Nu,nu! Cei ce fac parte din Hunters sunt oameni înzestrați cu anumite forțe, care au o viteză incredibilă, o vedere impecabilă, simțuri ascuțite, și forță brută. Antrenamentele sunt ca niște testări defapt. Sunt ca niște lecții. Cei ce intră în Hunters trebuie să se fi antrenat deja în viața lor de zi cu zi și după participă la așa-zisele „antrenamente".

Oricum... În scurt timp am reușit să distrugem toate umbrele, spre norocul nostru era apusul când am decis să ne întoarcem. Unii îi cărau pe alții în spate, adica pe răniți. Am avut așa un noroc că avem doar raniți... lupta de acolo nu a fost chiar ceea ce ne așteptam. Dar cu siguranță este și meritul Unității 1 pentru că a exterminat câteva Umbre înaintea noastră.

Mergeam alături de Jackson și Mike când deodată am auzit un foșnet. Mi-am întors capul și am văzut o bucată dintr-o silueta ce se îndepărta printre copaci. Nu mi-a luat mult să îmi dau seama cine era așa că am pornit-o la fugă atrăgând atenția lui Ash care a început să mă urmărească cu ceilalți, de la distanță. În scurt timp i-am pierdut din vizor pe ceilalți, dar nu și pe el: pe Regal. El era,sunt sigură. L-am urmărit până ce am ajuns la capătul pădurii, era cât pe ce să cad în prăpastia ce mi se întindea în față.

-Unde a dispărut? Mă întrebam curioasă. Era aici mai devreme.

-Emily, ce tot faci? Mă întreabă Ash furios, stând doar la 3 metri de mine.

-Credeam că...

-Nu mai crede atât si haide să ne întoarcem!

-Cred că ai dreptate, stai că vin a-cum-- Aaaa!! Strig eu alunecând în timp ce vroiam să mă întorc și începând să cad în jos. Dar nu înțeleg cum de, e ca o forța care mă trage.

-Emily!! Țipă Ash care era acum pe marginea prăpastiei uitându-se la mine disperat. Deodata, un zâmbet mi-a apărut pe față.

Un cretin ca el....să își facă griji pentru mine...? Nu e chiar cum îl credeam, îmi spuneam în continuu.

Chiar dacă e să mor acum, măcar rămân cu destule amintiri. Uitându-mă acum la ceilalți... cum dispar încet în întuneric ca apoi... Vederea mi se in-tu-ne-...că..., îmi spun eu după câteva secunde după ce am atins pământul cu o forță incredibilă, în timp ce vederea mi se încețoșă..., ajungând să adorm pe pământul rece, într-o baltă de sânge.

Seara....

Unde sunt? În Rai? Ha,ha... pe cine păcălesc...? Eu nu ajung în Rai! Atunci... unde sunt?! Îmi zic eu disperată ridicându-mă în capul oaselor și uitându-mă în jur.

-Arată ca o temniță..., zic eu privind la gratiile din fața mea și la scândura de lemn suspendată în lanțuri, pe care am dormit până acum. Era seara, cred, iar un bec chior lumina un coridor întunecat ce se lungea până la o ușă mare din lemn.

Pe cimentul rece al „camerei" unde eram „găzduită", se afla o tava cu mâncare sărăcăcioasă. Dar la cum îmi ghiorțăiau mațele... mă mulțumeam cu orice. Așa că am început să mănânc repede ca o nehalită și să scuip totul la fel de repede.

-E...expirată...Blach,blach,spun eu în timp ce scuipam totul afară din gură.

Deodata vederea mi s-a încețoșat puțin și o durere de cap m-a apăsat puternic. Mi-am pus mâna pe cap și am simțit ceva moale și pufos.

-Ce....? Mi-a ieșit creierul pe afară?? Te rog să nu,te rog să nu! Spun eu aropiindu-mă de o oglindă ce se afla deasupra unei chiuvete murdare din „cușca"mea.

Am șters-o repede cu mâneca jachetei și m-am uitat disperată la capul meu.

-Oh, mersi Doamne! E doar bandaj. Ia stai, bandaj? Deci am fost bandajată și apoi aruncată în temniță? E foarte ciudat! Adică, cine face asta? Ori îl bandajezi și îi oferi un cămin călduros(și fără mâncare expirată),ori îl arunci în temniță și îl lași neajutorat să moară, fără nici un prim-ajutor.

Uitându-mă prin jur mi-a venit o idee. De ce să nu deschid ușa temniței folosind un cuțit de al meu?( Țineam multe arme ascunse prin haine, așa, ca să fie!). Am început să caut prin jacheta dar...nimic!

Huh? M-a controlat deja? Deșteaptă persoană. Totusi, dacă este un băiat am să îl omor că mi-a căutat prin hainele pe care le port deja!

Neavând ce face, am stat si m-am uitat prin jur așteptând să își facă apariția vinovatul. Și se pare că a apărut. Cu un scârțâit al ușii de lemn din capătul coridorului și-a făcut apariția o siluetă subțire, care după parerea mea nu era nici prea tânără, dar nici prea bătrână. Fața nu i se vedea bine așa că nu am putut să văd clar cine este până când nu s-a apropiat îndeajuns de mult încat să îl lumineze acel bec chior în jurul căruia se strânseseră moliile.

-Sper că te bucuri de ospitalitate, Hunter! Îmi zice o voce bărbătească destul de sinistră.

-Trebuia să ghicesc că tu ești, Regal, zic eu cu un zâmbet șiret. Și presupun că tot tu m-ai atras în prăpastie, nu-i așa?

-Întradevăr, dar acest nume pe care mi-l dați voi ,„Regal", mă irită insuportabil.

-Și atunci cum ai vrea să îți spun?

-Nu îți pot da un nume, așa că nu mă mai striga. Îmi faci numele de rușine.(Nu îmi vine să cred că a zis asta , îmi vine să îl omor. Păcat că sunt după gratii)

-Ce vrei de la mine? Zic eu pe un ton autoritar.

-Nu vreau nimic, doar să putrezești aici implorându-mă să îți dau drumul.

-Ești cam tupeist, nu crezi? Având în vedere că ai fugit ca un laș de Hunters mai devreme.

-Nu am fugit! Răspunde el ca un copilaș enervat.

-Nu așa s-a văzut, zic eu iritându-l și mai mult. Totuși, nu pari chiar atât de bătrân și înțelept, dupa felul cum te comporți.

-Serios? Atunci cred că ar fi bine să îți fac cunoștință cu adevarata mea față. Zice el apropiindu-se de lumină cât să îi pot vedea chipul clar.

Ceea ce am văzut, nu a fost nici pe departe ce mă așteptam... Aproape că îmi este cunoscut, sunt sigură de asta!