Hunters

Capitolul 23, Em...

V-am spus că postez, așa că nu vă dezamăgesc de data asta :)

Dedic acest capitol lui @RaducanuGabriel , sper să îi placă ;)

Lectură plăcută și scuzați-mi greșelile!

Josh pov

-Pot să te întreb ceva?

-Sigur! Zice ea cu o voce adormită.

-De ce porți numele mamei tale?

O liniște apăsătoare inundă după aceste cuvinte camera. Credeam că poate nu vrea să răspundă sau... că a adormit. Eram gata să renunț când îi aud suspinul.

-Așa am fost botezată! Mulți oameni spuneau pe atunci că semăn mult cu mama mea.

-...Cum era mama ta? O întreb eu afundându-mă în acest subiect.

- Era... o femeie ciudată! Și ea a fost Hunter, însă dupa 3 ani în secțiunea de comandament au decis că nu mai e potrivită pentru Clan(Hunters), așa că a fost exclusă. Ce-i drept, chiar nu era potrivită! Era o ciudată!

-De ce spui asta? O întreb eu nelămurit.

-Pentru că așa și este! Era o nebună! Avea probleme psihice, de aceea a și fost dată afară din Hunters. Nu putea gândi logic și nu asculta ordinele, își imagina chestii inexistente. Facea totul după cum vroia ea, se risca mereu! Însă ca abilitățile ei să nu fie pierdute în zadar, Clanul i-a propus să aibă un copil, indiferent de va fi fată sau băiat, despre care sperau să moștenească abilitățile de Hunter ale mamei și să preia de la tată sănătatea mintală și gândirea logică și ageră. Așa că mi-au dat viață mie, iar la 12 ani trebuia să fiu recrutată de Hunters. Însă dacă într-o noapte tot satul a luat foc și totul a devenit cenușă, am fost recrutată cu mult mai devreme, aproape când împlinisem 6 ani. Așa că în loc să fac 5 ani de antrenament pentru a deveni Hunter și 5 ani de antrenament pentru a putea ocupa post de comandant sau conducător de echipă... am făcut cam... 2 ani în școala pregătitoare învățând noțiuni de baza, apoi... 4 ani de antrenare pentru a intensifica simțurile și forța, 5 ani de practică pentru a fi Hunter și aproape 5 pentru a fi comandant sau conducător de echipă. Aproape că împlineam 5 ani de antrenamente pentru comandant când m-ai prins tu. Haha, încă nu pot uita ziua aceea! Zice ea cu o voce adormită.
Clar, e prea adormită ca să își dea seama câte dezvăluie! O pot lua ca pe un avantaj!

-Ce s-a întâmplat în noaptea aia, când erai mica? Întreb eu curios, dorind să aflu mai multe.

De o dată o liniște mortuară se năpustește asupra camerei. Nici măcar respirația nu i-o mai puteam auzi.

-Nu e treaba ta! Spune ea pe cea mai glacială voce pe care am auzit-o în viața mea.
Cum de i s-a schimbat așa de repede starea de spirit?!

-...O..k.., spun eu și mă învelesc mai bine, întorcându-mă cu spatele la ea. Noapte bună! Spun repede închizându-mi ochii.
Să speram că e destul de adormită, ca mâine să nu își mai aducă aminte de nimic.

-Josh? Îi aud deodata vocea ce mă face să îmi redeschid ochii.

-Da?

-Să știi ca sunt perfect trează!

La auzul acestor vorbe rămân mut, uitându-mă cu niste ochi mari la perete din fața mea. Începe să mă înspăimânte! De unde știa ce gandesc?! C-cine e ea?!

***

De dimineață, mă trezesc destul de târziu, dar odihnit. Deși dormisem pe jos, spatele nu ma durea deloc, minune! Mă ridic și merg până în fața ușii de la baie. Apăs pe clanță și observ că e încuiată. Din interior se aude vocea lui Emily: