Capitolul 1

2.8K 104 3
                                    

Stau în pat,lenevind și gândindu-mă la toata viața mea. Sunt nostalgică când privesc în trecutul dureros care nu mai este atat de prezent în inima mea,însă e de ajuns o singură amintire că el nu se mișcă din sufletul meu,ca să îmi provoace suferința din nou. Însă acum totul e liniștit...ascult muzica ce provine din boxele date la volum mic și mă înconjoară cu brațele sale. Nu am nevoie de bubuituri puternice ale ritmurilor de pe melodii deoarece muzica aș înțelege-o și dacă aș fi surdă. Mai am o zi de relaxare și după continui cu liceul,care spre surprinderea mea,este extrem de obositor și totusi lejer,având în vedere că este ultimul an. Zbor cu gândurile undeva departe,într-o lume în care nu există nimic rău și adorm pe valurile călduroase ale notelor melodioase ce răsuna lin în toată camera.

Mă trezesc brusc când simt o vibrație puternică făcându-și drum prin visele mele. Oh,la naiba..e de-abia 7 dimineața și mai presus de toate,e duminică. De vreo 2 luni încoace încerc să dorm și eu liniștită duminica macar până la ora 10,însa mereu se întamplă ceva. Ori vin rude in vizită,ori trebuie să ajut la treburile casei,ori îmi pun din neatenție,ca azi,alarma să sune. Presimt că va fi înca o zi tristă. Cobor din pat,somnul fiind spulberat din clipa în care mi-a sunat alarma și mă îndrept spre baie de unde ies după 15 minute de totală leneveală. Plec dupa în bucătărie,turnându-mi lapte într-un pahar și mâncând în stil propriu: cerealale într-o mână,laptele în cealalta mână. Ele trebuiau să fie combinate,însa nu am răbdarea necesară să le amestec. După ce îmi termin minusculul mic-dejun (fiindcă pentru mine era prea puțin un păhărel de lapte și 3 pumni de cereale) plec înapoi în camera mea unde mă adâncesc în cărți,cu gândul de a învăța nițel pentru săptămâna grea ce va urma.

După 4 ore petrecute alături de prietenii mei matematica,engleza,istoria și restul tuturor materiilor de pe pământ,hotărăsc că este timpul să ies la o mică plimbare. Mă îmbrac rapid cu o pereche de blugi,o bluză roșie cu mâneci lungi și un hanorac gri pe deasupra. Ar trebui să îmi țină totul de cald având în vedere că este luna ianuarie. Părinții mei tocmai s-au hotărât ca exact când ies pe ușă,să mă întâmpine.

-Neața,zic eu afișând un zâmbet fals și aplecându-mă să mă încalț.

-Încotro? Întreabă tata cu sprânceana dreaptă ridicată și mâinile strânse la piept. Mama nu schița nimic.

-Am nevoie de niște aer. Simt că mor aici,scoțând eu limba într-un mod dramatic ce trebuia să treacă prin fața lor ca fiind amuzant și întelegător.

-Înțeleg,zice și mama după 5 minute bune de tăcere. Noi pregătim mâncare. Vrei sa te așteptăm?

-Nu,zic eu și ies din casă,cu căștile în urechi,pornind muzica ce îmi era o așa bună prietenă...

Locul în care locuiesc eu este aproape incredibil. Dacă nu ar fi monotonia orașului, m-aș mândri mai mult cu locul acesta. Însă nu mă plâng deoarece priveliștea din vârf este una ce face o mie de cuvinte. Aici am crescut și mă voi întrista cât de cât peste 5 luni când voi căuta o facultate. Locuința mea este situată într-un zgârie-nori luxos, la etajul 6. Mergând spre cofetăria de pe strada 74, amintiri ce trebuiau să fie uitate după cei aproape 2 ani de ignoranță îmi apar în fața ochilor. Primul lui zâmbet,primul nostru sărut,prima mea iub..însă îmi scutur capul și încerc să opresc cu gândul lacrimile ce se zbat să cadă pe obrajii mei înroșiți de la adierile vântului. Nu mai contează ce a fost. Am mers mai departe,iar de atunci mi-am promis că nu voi mai lăsa pe nimeni aproape de inima mea.

Mă scuzați că am scris atât de puțin,însa las misterul și acțiunea pentru mai încolo. Dacă nu mă opream,nu cred că puteam vreodată să mă mai opresc. Sper să vă placă..



Început și sfârșitUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum