Început și sfârșit

Capitolul 26

Perspectiva lui Luke

Trezitul de dimineață nu a fost neobișnuit. Deja aveam destule emoții și ora la care m-am trezit în ultima vreme a fost șapte dimineața datorită scumpei mele logodnice care are tot felul de pofte ciudate, pornind de la clătite cu nutella deasupra unei salate de roșii până la pâine cu ketchup și șuncă, alături de budincă de vanilie.

Să nu mai menționez când m-a trezit la unu noaptea ca să îi aduc înghețată cu toping de cireșe când toate magazinele erau închise. Am preparat una în casă și se pare că s-a mulțumit cu atât.

Însă la ce am asistat în momentul în care am ieșit în această dimineață de la duș a fost și va rămâne cu adevărat remarcabil: toți vechii mei prieteni din liceu și facultate, cred că am zărit câțiva și din școala generală, împreună cu unchii și mătușele mele erau în mijlocul sufrageriei, agitându-se mai rău ca o cola.

Aseară din păcate am dormit singur deoarece iubita mea a fost răpită de către Dora și familia ei.

Ei bine, da! Este ziua nunții!

Aveam speranțe că voi trăi și această zi, în special alături de iubirea vieții mele. Însă nu credeam că deja am o familie pe care în aproximativ opt luni de zile mi-o voi vedea fericită lângă mine. A trecut o lună de când Mary este însărcinată și deja mi-a mâncat rinichii. Noaptea a început să doarmă cu plapuma între picioare și refuză să facem...nebunii.

Nu o forțez, deși știu că nu va păți nimic copilul al cărui sex nu îl știu încă. Dar un bărbat are nevoi. Și nu vreau să fiu înțeles greșit: sunt genul de bărbat care are nevoie doar de ea.

Îl văd pe Daniel că se învârte prin sufragerie, căutând o foarfecă. Pentru ce îi trebuie, nu știu.

-Ia de aici, îi spun eu și îi arunc singura foarfecă din casă.

-Mersi. Emoții? mă întreabă el în timp ce își taie câteva ațe de la costum.

-Se poate spune și așa. Cine nu ar avea?

Zâmbește și se așază pe canapea, îndemnându-mă să fac același lucru.

-Trebuie să te anunț ceva, îmi zice Daniel cu o privire mândră.

-Ești și tu gravid?

-Bună glumă, dar nu asta. Aseară...

*Flashback*

Perspectiva lui Daniel

Lenevesc în același pat (al meu) de când am plecat întristat de la Dora. Nu pot crede că a ales serviciul în locul meu! Am înțeles-o pe Mary că nu a mai vrut să fie cu mine din cauza lui Luke, măcar el este sufletul ei pereche, dar pe Dora? Un loc de muncă poți găsi peste tot.

Dragostea adevărată nu stă mereu și așteaptă să îți răsară în cale. Iar decât să nu o iei atunci când ți se oferă, mai bine riști. Să nu mai spun de cutiuța neagră ce încă stă ascunsă în buzunarul de la geacă.

Parcă un semn venit de la destin, aud ușa de la intrare cum se deschide și se închide. Mă întreb cine poate fi. Odată ce ajung pe hol, deschid ușa doar ca să o văd pe Dora stând și uitându-se la mine cu ochii aceia magnifici, mari, ca de cățeluș. Acum realizez că semnul a venit de la Dora..ea este destinul meu. De data asta nu o mai las să îmi scape.

O văd că se holbează ba la mine, ba la...căcat!

-Stai, stai! E sora mea! spun repede când o văd că dă să plece. Se relaxează vizibil după ce îi ofer această informație, inspiră și expiră de vreo patru ori și după ce soră-mea pricepe că trebuie să plece în vreo cameră, începe.

-Uite. Realizez că am făcut o mare greșeală de dimineață și am venit să îmi cer iertare. Să văd dacă mai există cale să îndrept ceea ce am spus și să te anunț că mi-am dat demisia, spune ea repede.

-De ce?

-Te iubesc, Daniel!

Îmi dau seama ce trebuie să fac. Așa că o cuprind de mijloc, o dau pe spate ca în filmele acelea siropoase și o sărut pasional, luptându-mă pentru supremație cu gura ei.

O iau în brațe astfel încât acum parcă mă călărește și mă așez pe fotoliu, unde continui ce am început.

-Stai, stai, Dora. Ești sigură de alegerea făcută? Dacă vei spune da, nu există cale de întoarcere: nu vei mai scăpa de mine vreodată.

-Pentru ce să existe cale de întoarcere? mă întreabă, privindu-mă cu aceiași ochi de care m-am îndrăgostit de prima dată când am observat-o cu adevărat.

Doamne, mă înnebunește. Dau să mă întind spre geacă, dar ea se pare că este mult mai rapidă și aproape de cuier decât mine. Găsește cutiuța și nu se mai aude nimic. Nu mai respirăm niciunul și aștept să arunce obiectul ce semnifică cea mai mare promisiune pe care sunt pregătit să o fac.

Se ridică de pe mine și îmi întinde cutia. Nu știu ce vrea, dar odată ce o văd cu lacrimile și cu sclipirea de fericire în ochi, mă ridic și eu la rândul meu, doar ca să mă pun într-un picior în fața ei.

-Dora, mi-ai face minunata onoare și incredibila fericire să îmi fi alături toată viața, lăsându-mă să te iubesc și protejez? Te căsătorești cu mine?

O clipă de liniște și două lacrimi pe obraz: așa arată iubita mea în acest moment.

-Da!

*End of flashback*

-Bravo, amice! Doamne sunt atât de fericit. Parcă totul s-a așezat la locul lui și pot în sfârșit să mă bucur de viața asta.

-Mai e ceva ce trebuie să știi. Aș vrea să am ocazia să fac această nuntă odată cu a ta. Știu, știu că e mult, dar ești fratele meu, Luke.

-E totul pregătit? E Dora pregătită de o nuntă atât de repede?

-Hai, îmi zice Daniel și ne îndreptăm împreună spre nunțile noastre.

Nu știu când Dora a avut timp să își ia rochie sau când s-au adus două torturi gigante de nuntă și restul de lucruri, dar știu sigur că am emoții imense aici, la altar, așteptând, alături de prietenul meu cel mai bun, viitoarele noastre soții. Poate vom cheli după doi ani de căsătorie și poate ne vor crește burți imense de la beri, dar vom fi împliniți.

Muzica începe să cânte și ușile se deschid. Pe culoar pășesc domnișoarele și bărbații de onoare, alcătuiți din niște prieteni de-ai noștri buni și vechi din liceu, ca mai apoi, două femei incredibil de frumoase să intre în încăpere, iar una dintre ele să fie chiar a mea.

Acesta este momentul vieții noastre. Ținând-o pe ea de mână și făcându-i toate jurămintele că îi voi fi alături, sunt în sfârșit în culmea fericirii.