Început și sfârșit

Capitolul 20

Perspectiva Maryei

Mă trezesc pe un scaun și simt cum frânghiile dure parcă îmi rup încheieturile. Privesc în jur ca să încerc să îmi revin și observ doar un bec aprins, într-un depozit fără ușă de ieșire. Îmi întorc capul spre dreapta și o văd pe Dora legată în același mod ca mine. Dau din mâini, însă în zadar. Sunt prea strâns ținută.

Tot ce îmi aduc aminte este că am rămas singure pe ringul de dans în timp ce partenerii noștri au ieșit să ia o gură de aer curat. Mă dor și picioarele, totul devenind mai confortabil dacă legăturile ce-mi țin picioarele captive mi-ar putea permite să mă descalț de tocuri.

După încercări eșuate de a mă elibera de povara pantofilor, un scârțâit de ușă urmat de o lumină puternică ce m-a orbit pe moment se aude. Pași pornesc spre mine și o voce groasă spune:

-Mica prizonieră s-a trezit! Se pare că totul devine din ce în ce mai bine.

-Uite cum stă treaba, omule negru. Nu știu pentru ce mă aflu aici și ce treabă ai cu mine, dar dacă vrei cumva să profiți de corpul meu și după să mă omori, nu mă opun. Însă te implor, dă-mi tocurile jos.

Individul începe să râdă și realizez că tocmai mi-am semnat sentința la moarte pentru o amărâtă durere de picioare. O zăresc pe Dora că se trezește și mai speriată ca mine și începe să se zbată pe scaun.

-Încet, prințeso, altfel te vei răni, îi spune vocea groasă Dorei.

-Mary, ce se întâmplă? țipă Dora speriată la mine.

-Shh, stai calmă. Totul va fi bine. Ai încredere în mine.

Simt două mâini la baza picioarelor mele și o eliberare profundă mă cuprinde atunci când pantofii mei dispar ca printr-un miracol. Perfect, acum voi muri sigur.

-Gata. Am respectat partea mea de înțelegere, vorbește vocea din nou.

-Mulțumesc, îi spun eu încet.

-Nu ți-aș fi vrut niciodată răul, Mary. Nici acum nu ți-l doresc. Ești foarte frumoasă și cred că meriți să fii cât se poate de fericită și de...vie. Însă pentru această întâmplare trebuie să îi mulțumești iubitului tău pe care am aflat că l-ai primit înapoi cu brațele deschise.

-Cine ești? îl întreb eu, încercând să nu îi arăt că îmi este frică.

Brusc, mai multe lumini se aprind și un bărbat cât de cât solid își face apariția în fața mea. Știu că voi muri curând, însă tot ce îmi poate veni acum în minte este că e un bărbat foarte frumos. Venind vorba de frumos, unde e bărbatul meu pe care nu îl poate întrece nici bunăciunea asta?

Perspectiva lui Daniel

Îmi urmăresc prietenul cel mai bun cum se mișcă din stânga în dreapta fără liniște și aș minți dacă aș zice că nu sunt la fel de neliniștit ca el. Când am realizat că Dora lipsește, o parte din mine s-a destrămat. Totul este atât de confuz și nu realizez nici acum ce se întâmplă. Nu înțeleg nici măcar ce se întâmplă cu mine în preajma ei. Parcă îngheț și îmi înghit limba.

De douăzeci de minute suntem în aceeași parcare, încercând să detectăm telefonul Maryei. Dacă îl prind pe nenorocit, îl omor direct. Fără alte gânduri, mai arunc o ultimă privire asupra lui Luke și observ cum chipul i se luminează.

-Gata! Hai.

Nimic mai mult. Pornim mașina și ne îndreptăm spre salvarea fetelor. Vreau doar să îmi văd blonda. Doamne, de când o consider a mea!? Ajungem într-un depozit, undeva la marginea orașului și fără alte cuvinte, ne îndreptăm direct spre interior. Nici nu știam că Luke încă mai are pistoalele la el. Pregătiți de orice, spargem ușa și intrăm în cel mai zgomotos mod în camera unde două scaune se văd în umbra unui bec.

-Luke? se aude o voce tremurândă, feminină.

-Gata, iubito. Sunt aici. Nu ai de ce să te mai temi, spune Luke în timp ce se duce spre Mary.

Cu ochii mari, mă aplec spre Dora pentru a-i tăia legăturile. O văd că vrea să spună ceva, însă dau din cap negativ, sugerând printr-o privire să își păstreze energia pentru un caz urgent. Nu cred că m-am simțit mai ușurat să simt o fată atât de aproape de mine, știind că nu voi permite să i se întâmple nimic rău.

-E o capcană, Luke! spune Mary în timp ce prietenul meu o ridică de pe scaun. E aici să te prindă pe tine.

-Cine? întreabă amicul meu, însă o altă voce se aude în fundal și totul pare că se destramă în jurul nostru.

-Îmi rănești sentimentele, Tomas. Deja ai uitat de mine?

-Jhonson, nenorocitule!

-Surpriză! strigă inamicul nostru. Mă bucur să vă văd. Chiar credeați că un glonț aruncat la nimereală va reuși să mă omoare pe mine? Ghinion. Am auzit însă că ați reușit să îmi dați peste cap toate planurile.

-Trist, Jhonson? zic eu ironic, aruncându-i o privire plină cu ură.

-Nu, dar acum va fi.

Și fără niciun alt cuvânt în plus, cad la pământ după ce simt o durere arzătoare în piciorul meu drept.

-Fă un pas și te împușc și pe tine. Nu mă provoca să distrug distracția exact la început, amenință Jhonson cu arma în aer. Vedeți voi, niciunul nu mă cunoaște cu adevărat. Crezi că părinții tăi au fost sinceri până la capăt cu tine, Luke? Crede-mă că ți-au ascuns atâtea lucruri încât ai da orice să le fi aflat până acum. Totul ar fi fost diferit dacă scumpul meu frate nu mă îndepărta. Însă vezi tu, nu am putut sta deoparte când copilul meu a avut nevoie de mine, după ce mama lui l-a abandonat. Iar băiatul a crescut și a devenit un adolescent rebel, pe care l-am educat cum am putut, de unul singur. Iar mama lui, a voastră, nici măcar nu a vrut să audă de el.

-Cum adică mama noastră? Ce-mi scapă? întreabă Luke.

-Tatăl tău a iubit-o mult pe mama ta. Însă când a aflat că are o aventură cu mine, s-a aruncat în ispita pariurilor, suferind. Da, Luke. Eu sunt unchiul tău, iar fiul meu este și al mamei tale, adică fratele tău. Iar eu tocmai mi-am omorât fratele pentru ura pe care i-am purtat-o deoarece a obligat-o pe mama ta să renunțe la noi, la rodul iubirii noastre. Termenul era cum îl știa fratele meu, însă ca o răzbunare, am decis ca el să nu știe că de fapt e cu o zi mai devreme. Iar când am intrat în casă după el, mama ta s-a aruncat în dreptul glonțului, nimerind-o direct în inimă. Nu mă pot urî mai tare pentru ce am făcut, însă tu ai fost norocosul care a putut avea o familie unită. Una adevărată. De aceea mi-am dorit să destram această imagine perfectă.

-Unde este fratele meu?

-Martin! strigă Jhonson, iar de afară își face apariția același puști care a venit în ziua schimbului de bani la întâlnire. El este Luke Tomas, fratele tău. Măcar asta îi datorez lui Martin. V-am omorât mama, iubirea mea, din greșeală. Și nu am de ce pedepsi pe altcineva în-afară de mine.

-Luke, doar nu te gândești să treci cu vederea la tot! țip eu de pe jos la prietenul meu, care acum mă privește cu tristețe. Omoară-l, Luke!

-Nu. Nu merită. Te iert, Jhonson. Însă pedeapsa tot trebuie să existe.

Sirene de poliție se aud de afară, iar Jhonson nu pare deloc surprins că este prins.

-Ne mai vedem, Tomas. Aveți grijă de scumpele astea, sunt unice, ne zice Jhonson și îl vedem cum iese din depozit.

După un timp de liniște, o întrebare scurtă se aude din partea puștiului:

-Îți pot spune frate?

-Ne poți spune așa la amândoi amice, râd eu puțin forțat.

-Daniel, ia-l ușor, mă ceartă Luke. Având în vedere că singurul tău tutore a cam dispărut din peisaj, se pare că vei locui cu noi.

-Care noi? întreb eu curios.

-Să spunem că am un plan destul de măreț. Dar mai întâi, hai să te ducem pe tine la un spital.

Cu astea fiind zise, mă simt ridicat de la pământ în timp ce primesc un pumn în umărul stâng de la Luke și un zâmbet timid din partea fetelor. A fost o zi dată naibii.