Început și sfârșit

Capitolul 5

Perspectiva lui Daniel

Am venit în orașul acesta doar pentru prietenul meu cel mai bun. Îmi voi îndeplini scopul deși va fi cam dificil dacă descrierea lui este adevărată. Când Luke mi-a cerut ajutorul, nici nu m-am gândit să îl refuz, chiar dacă nu știam despre ce este vorba. Tot ce am primit au fost câteva propoziții, o poză și o destinație.

Și iată-mă în Chicago. Frumos oraș, frumoase fete. Nebunul a știut unde să se nască. Ajungând la liceul ce trebuia să fie locul de desfășurare a acțiunii, neștiind cum să dau de persoana din poză, am făcut anunț că o caut pe Mary Stevens, o brunetă focoasă cu niște ochi albaștrii ce îți iau mințile. Toate privirile erau îndreptate asupra mea, dar nici urmă de frumoasa zână. Oare unde s-o ascunde?

M-am îndreptat spre sala de curs, așezându-mă într-o bancă din spatele clasei. Aștept. Toate puștoaicele vin și se dau la mine, însă am venit aici cu un scop. Brusc inima începe să îmi bată puternic, de parcă ceva incredibil se va întâmpla. Și chiar așa este. Pe ușă întră două tinere, însă prima este cea care îmi atrage atenția. Înaltă, cu un corp de fotomodel, păr brunet și lung până aproape de mijloc, picioare lungi și...nu se uită la mine. Dar cu siguranță mi-a simțit prezența și reacțiile ei sunt asemănătoare cu ale mele, deoarece s-a îmbujorat rapid.

Toți o privesc și un sentiment de gelozie mă încearcă, însă știu că eu sunt de vină, datorită "marelui anunț". Se așează în prima bancă. Ce mi-aș dori să o simt la mine în brațe și să-i sărut buzele, să-i simt gustul. Ce se întâmplă cu mine?! Profesoara mă cheamă în fața clasei, mă prezintă, dar eu nu îmi pot lua ochii de la...ea. Este atât de frumoasă. Dar nu înțeleg de ce nu își ridică privirea spre mine. Brusc am o revelație: am făcut-o de rușine în liceu prin prostia mea! Nici acum nu îmi înțeleg lipsa de subtilitate. Mă mutasem în aceeași clasă cu ea, îi cunoșteam numele, îi cunoșteam înfățișarea...of! Bravo, Daniel! Acum te și urăște!

Cursurile s-au terminat. Eu o caut disperat, însă nu o zăresc. A plecat din clasă când nu eram atent iar acum este de negăsit. Ies grăbit din curtea liceului, neștiind unde să o caut. Când întorc privirea, o zăresc în parcare. Are mașină? Și eu care îmi făceam speranțe că nu va avea cu ce să ajungă acasă, iar eu o voi conduce cu mașina, cunoscând-o mai bine. Acum că văd că este bine, conștiința îmi spune să mă întorc și să plec, dar picioarele nu mă ascultă și mă trezesc în 2 secunde lângă ea, că o iau în brațe, lipind-o brusc cu spatele de mașina ei, ținându-i mâna la gură ca să nu țipe mai tare decât a făcut-o deja. Când o privesc, văd că este surprinsă și totodată speriată. Adevărul e că nici nu am fost prea blând. Însă totul s-a evaporat din mine în momentul în care i-am privit ochii. Acel albastru marin, ca două oceane, mă duceau în cele mai adânci locuri din ei, simțindu-mi dorința fierbându-mi în vene, dorind să o sărut. Mă aplec ușor spre ea și îi cuprind buzele într-un mic pupic, de data aceasta fiind calm, să nu o sperii. Toate speranțele mele se îndreptau spre ea, să mă lase să adâncesc sărutul.

Dorința mi se îndeplinește în momentul în care mâinile ei îmi cuprind gâtul. O privesc intens, gustându-i fiecare colț al gurii, descoperind comori ce nu credeam că există în lume. Deodată o simt că dorește să întrerupă sărutul, dar eu nu sunt pregătit să o las să plece. Nu încă. Îi cuprind mijlocul subțire și o strâng în brațe. Cu regret, simțind că am ținut-o mai mult decât poate și-ar fi dorit, încercat de tristețe că am continuat sărutul iar ea nu a mai vrut, mă desprind de ea și o privesc.

-Nici nu știi cât mi-am dorit acest lucru,îmi șoptește el. Îmi pare rău,spun, mângâindu-i buzele umflate de la sărut.

O văd curioasă și cu teamă în glas mă întreabă: