Început și sfârșit

Capitolul 18

         -Nu pot renunța la viața pe care o am. Mai sunt doi ani și îmi voi întemeia o familie.

         -Înțeleg că este dificil, dar trebuie să părăsești totul înainte să fie prea târziu și el să omoare fiecare persoană la care ții.

         -Doamne, Daniel...nu-mi vine să cred în ce m-am băgat.

         -Rezolvă-ți treburile și după te poți întoarce. Până atunci, gândește-te la siguranța celor din jurul tău.

         Îmi închide telefonul în nas. Oricum nu mai aveam replică, știu că are dreptate.

         Totul în viața mea a prins sens de când am întâlnit-o pe ea. E doar o puștoaică, însă a trezit în mine sentimente ce nu credeam să existe.

          Până acum un an eram un adolescent ce tocmai a terminat facultatea și în același timp un bărbat ce a amenințat un individ foarte periculos.

           Tatălui meu i-a plăcut întotdeauna să parieze. Când nu mai avea bani, făcea datorii, iar mama mea era forțată să taie din banii pentru mâncare și pentru utilități ca să îl scape pe el de pericole. De fapt, să ne scape pe noi.

           Într-o zi, tata a pariat prea mult și a intrat în contact cu un tip pe nume Jhonson. Nume de căcat, sincer, dar reputație de diamant. Nu l-am văzut niciodată și nici nu am intenția s-o fac. Vreau doar să scap de el definitiv, astfel încât să îmi trăiesc viața așa cum doresc.

          Am încercat de multe ori să îl convingem pe tata să se lase, dar de câte ori spunea că nu mai face, de atâtea ori repeta totul.

           Pășesc cu aceste gânduri spre casa Maryei. E o fată deșteaptă, extraordinar de frumoasă și foarte puternică. La doar 17 ani, m-a învățat lucruri ce niciodată nu le-am înțeles. De aceea știu că va face față la ceea ce îi voi spune și mă va aștepta. Este ora 23. Vreau să bat la ușă și să îi vorbesc. Dar cum să o fac? Cum să îi spun toate astea fără să o pun în pericol? Cum să îmi iau rămas-bun de la ea și să îi cer, în așa fel încât să nu par egoist, să mă aștepte până când voi fi liber de amenințări?

         Îmi trântesc o palmă mintală. Sunt un egoist! Poate nici nu mă voi întoarce viu și ea nu va ști niciodată. Nu, nu am puterea să îi spun. Singura soluție ca ea să mă uite și să își poată continua viața, este să o fac să mă urască. Să o rănesc. Astfel plec spre fereastra ei și fără să mă mai gândesc, urc pe balcon ca să o văd pentru ultima oară.

          Camera este întunecată. Geamul este deschis. Pășesc ușor în cameră. Perdeaua este mișcată încet de briza răcoroasă a serii și răsuflu ușurat când o văd că doarme liniștită. Mă aplec lângă ea, stând în genunchi lângă patul ei. Două șuvițe îi atârnă pe chipul ei angelic, așa că i le dau deoparte și o mângâi pe obraz. Știu clar că nu se va trezi din cauza unor vorbe, așa că încep să îi spun tot ce gândesc..să îi spun rămas bun.

         -Iubito, în primul rând vreau să știi că te iubesc foarte mult și că îmi pare nespus de rău că va trebui să fac asta, dar nu am altă soluție. Probabil nu am nici curajul să îți spun toate astea când poți asculta și totuși știu că te vei încăpățâna să mă aștepți, iar eu nu îți pot face asta. Dacă am vreun regret în viață, este acesta: că nu pot fi alături de tine în continuare. Trebuie să ocolesc problemele, să nu te pun în pericol și să îi am în siguranță și pe părinții mei. Of, dragostea mea..te iubesc.