„Domnişoara psiholog"| necesită corectare

Capitolul 5

     Xavier se năpustise în întunericul dens de afară, ridicase tonul asupra tuturor angajaților lui sub stropii de ploaie, dar vocea lui nu reușea să îi adune pe toți. Se întorsese în interior cu o echipă de patru bărbați și îmi făcuse semn să urc sus, făcându-și loc, de unul singur, în imensul living.

     I-am respectat dorința și am urcat scările cu rapiditate, privindu-mi rănile din genunchi în timp ce pășeam. Mă durea groaznic să știu că îi înșelasem încrederea și așa slabă, mă durea să știu că nici măcar libertatea de a ieși din cameră nu îmi va mai fi dată. Totul din mine pulsa sub durerea ce îmi apăsa pe inimă.

         — Cu ce drept complotați împotriva mea? urletul lui Xavier străbătuse sala și urcase scările, bătându-mă din spate. Săracii oameni! Căzuseră victime între războiul dintre Xavier și Vivien. Mi-am închis ochii și am pus mâna pe clanța rece, înghițind în sec.

         — Credeam că dumneavoastră ați pus acest plan în lucru! vocea slabă a unuia dintre ei fusese răspunsul la întrebarea lui Xavier. M-am ascuns după peretele decorativ, neabținându-mă să aud ce are de gând să facă brunetul cu ochi întunecați.

         — Când vin eu personal să îți spun ceva, atunci consideră că m-am implicat într-un plan pe care trebuie să îl îndeplinești! vocea puțin mai calmă a brunetului se auzise încet, semn că cearta se diminuează.

     Am intrat în cameră fără să mai stau pe gânduri și m-am dus în baie, verificând cu degetele dacă apa e caldă. Spre deosebire de căminul studențesc la care stătusem mai toată copilăria mea și unde nu aveam apă caldă tot timpul, casa lui Xavier se dovedise a fi o comoară.

     M-am așezat cu fundul pe marginea căzii și mi-am pus picioarele pe materialul alb, simțind răceala intrând în contact cu tălpile mele ce fierbeau, la propriu. Am dat drumul apei să curgă peste picioarele mele și priveam cum noroiul ce se uscase pe piele se făcea dispărut sub efectul lichidului.

     Mă întreb cum vor decurge zilele noastre de acum încolo? La început credeam că intenția lui Xavier e aceea de a mă folosi pe post de iubită pentru a o face geloasă pe acea Vivien... dar nu era acesta motivul.

     Am tresărit când ușa băii se trântise zgomotos de perete și un curent rece îmi îmbrățișase spatele. Acea adiere de parfum îmi umpluse nările, o adiere pe care o credeam a fi de a lui Xavier.

         — Vrei să rămâi în camera ta sau te muți în a mea? întrebarea lui mă lovise ca un fulger, făcându-mă să rămân cu gura deschisă.

         — C-ce? am întrebat încă nerealizând spusele lui. M-am întors cu fața spre el, privindu-l cum își sufleca manșetele cămășii pe care o purta.

         — Ești așa îndrăgostită de mine încât nu auzi nici măcar ce zic? replicase el ironic, făcându-mă să îmi dau ochii peste cap pentru a nu știu câta oară pe ziua de astăzi.

         — Foarte! Inima mi-a tresăltat în piept când mi-ai pus întrebarea miraculoasă, i-am răspuns în timp ce m-am întors în așa fel încât picioarele să atingă gresia alba de jos. Am închis apa și l-am privit cum pășea spre mine.

     Și-a așezat brațele de o parte și de cealaltă a mea și s-a aplecat în așa fel încât să fim la același nivel. Respirația lui mirosea a tutun și pentru o clipă am reușit să mă abțin să nu tușesc.

         — Ți-ai dezgolit picioarele pentru ca eu să-ți dau o pedeapsă mai blândă? mă întrebase în timp ce își plimbase atent privirea asupra picioarelor mele ce erau acoperite până la jumătatea coapselor cu materialul vaporos al fustei pe care o purtam. M-am înroșit la auzul vorbelor lui, dar apoi mi-am dat seama că vorbele lui nu erau sincere. Picioarele mele erau zgâriate și pe alocuri, găzduiau câteva cheaguri de sânge.