„Domnişoara psiholog"| necesită corectare

Capitolul 26

          Stătusem ca pe ace la cumpărături, mă simțisem tensionată ori de câte ori pusesem mâna pe o rochie sau văzusem o pereche de pantofi. Ori de câte ori vedeam ceva, mă gândeam dacă i-ar plăcea lui Xavier, ori asta era stupid. Încercam să mă adun, dar nimic nu ieșea cum trebuia și nici nu mă puteam concentra la ce spunea Madison. Eram...

                   — Ești cu capul în nori! Madison dăduse glas cuvintelor mele și mă apucase de mână pentru a mă conduce spre o rochie pe care o credea interesantă.

                   — Nu sunt, doar că nu știu ce să îmi cumpăr! mă apărasem în timp ce țopăisem alert după ea.

          Îmi arătase o rochie neagră ce venea ușor strânsă pe corp. Îmi plăcuse, nu era ceva extravagant și nici ceva ce atrăgea atenția tuturor așa că o cumpărasem fără să stau pe gânduri. Restul zilei îl petrecusem muncind, iar spre seară după ce luasem masa cu unchiul și mătușa Cindy, Madison îl chemase pe iubitul ei și începuse să își împacheteze câteva haine.

                   — Împachetează-ți și haine de muncă! Madison îi ordonase iubitului ei în timp ce răsucea mânecile cămășii până la coate.

                   — Calmează-te, mergem la nuntă! Maximilian râse amuzat și se lăsase pe spate, privind intens tavanul.

                   — Ai vrea tu! Până să vină ei la biserică, noi trebuie să punem totul la punct. Vom fi în oraș de dimineață, iar tu și Inez plecați la casa lor pentru a pune la punct decorațiunile.

          În sinea mea, oftasem mulțumită pentru că Madison nu mă trimisese acolo. Era un loc prea încărcat de emoție, m-ar fi dat peste cap și nu m-aș fi putut concentra la ceea ce trebuia.

                   — Oh, Doamne! Dacă știam, mai bine nu veneam! Maximilian se miorlăise ca un copil mic și se ridicase într-un final de pe pat.

                   — Nu venii dacă ți-e atât de greu, pot să mă duc eu și Eliana la casa lor, nu-i așa? Madison își îndreptase privirea spre mine, lăsându-mă fără reacție.

                   — D-desigur, mă bâlbâisem fără să vreau.

                   — Lasă, scumpo, am promis, trebuie să vin, nu? Acum plec, trebuie să îmi calc haine pe mâine, vorbise el amuzat și o sărutase apăsat pe Madison după care plecase. Aveau o relație de invidiat, se susțineau unul pe altul chiar și când erau departe. Maximilian era designer de modă, lucra mai mult de acasă, iar Madison era mai tot timpul ocupată. Însă relația lor funcționa fără nicio problemă.

          Îmi călcasem hainele, rochia, îmi pusesem hainele și placa de păr pentru coafură. Ne culcasem devreme și ne trezisem la ora patru dimineața pentru a ajunge la timp în orașul în care locuiau renumiții Valeante. Stomacul meu se învârtea ca o mașină de spălat, nu mâncasem nimic și eram și emoționată. Inez stătea lângă mine și încerca să mă facă să vorbesc, dar întotdeauna sfârșea cu un bine din partea mea și atât. Îmi părea rău că îi refuzam bunele intenții, dar nu puteam vorbi.

                   — Eliana, ești prea tăcută astăzi! Maximilian vorbise calm de pe scaunul șoferului, având grijă la trafic.

                   — Nu prea am dormit noaptea trecută și acum sunt foarte obosită.

                   — Ai avut un coșmar, de aceea. Te-am auzit vorbind prin somn. Spuneai că nu se poate să rămâi.

          Râsesem chinuit, încercând să neg adevărul. Îl visasem pe Xavier, mă implora să rămân în timp ce eu plângeam cu lacrimi amare. Restul drumului fusese liniștit și într-un final, ajunsesem în fața bisericii în care trebuia să pregătim totul. Cealaltă mașină și angajații veniseră din spate, aducând tot ce era nevoie.