„Domnişoara psiholog"| necesită corectare

Capitolul 22

~ Celălalt punct de vedere ~

     Xavier

     Mesajele citirea mai devreme îmi stătuseră în gât, nu putusem să ciugulesc mâncarea de pe ici-colo și mă întrebam într-una dacă Eliana avea sentimente pentru el. Nu înțelegeam de ce femeia cu părul șaten de lângă mine râdea cu Elisyn și cu ceilalți frați ai mei de parcă s-ar fi știut cu ei de o vecie. Avea o întâlnire de îndeplinit fără știrea mea, ar fi trebuit să se simtă agitată, să caute un plan.

             — Xavier, ce-i cu tine? Abia te-ai atins de mâncare, șoptise ea într-un final când ceilalți păruseră prea prinși în discuții. În ochii ei strălucea grija și aproape că aș fi crezut asta dacă nu mi-aș fi amintit de mesajele ei de mai devreme.

            — Cred că nu mi-a priit ceva, i-am răspuns de îndată, nescăpând-o din priviri. Nu părea să se ferească de ochii mei, din contră, îndrăznise să își așeze mâna pe antebrațul meu. Mi-am închis ochii când o senzație arzătoare a început să se extindă în interiorul meu. Doamne, Eliana!

             — Ce nu ți-a priit? Părea să îți placă tot ce pregătisem mai adineauri în bucătărie! glasul ei nevinovat aproape că mă făcea să nu mai vreau să urmăresc, mă făcea să vreau să mă încred în ea. Dar inima odată înșelată, nu mai trece peste greșeli ca și când ar fi gunoaie.

    Mesajele dintre tine și țăranul acela nu mi-au priit!

     Aș fi vrut să pot striga asta în gura mare, să fiu destul de puternic încât să îi spun că mă deranjează faptul că îmi ascunde lucruri. Poate că și eu i-am ascuns, cândva, lucruri despre mine, dar nu a mai rămas nimic nespus.

             — Nu știu, m-am strâmbat și mi-am întors privirea asupra pereților. Fierbeam de furie și nu știam cât o mai puteam controla. Îmi displăcea total când simțeam că lumea căuta să mă mintă cu orice ocazie.

             — Ești supărat, te cunosc!

     Dacă m-ai fi cunoscut câtuși de puțin, ai fi realizat că nu îmi place să fiu mințit. Mai ales când vine vorba de alți bărbați.

             — Nu știu ce am, mărturisisem cu vocea tremurândă, încercând să pun punctul pe i. Nu știam cum mă simțeam, furios, agitat, gelos, epuizat?

             — Erai fericit adineau--

             — Lasă-mă în pace! am întrerupt-o și fără să stau pe gânduri m-am ridicat de la masă și cu pași iuți am ieșit afară. La naiba! Mă sufoca cu îngrijorarea ei. Era mai insistentă ca niciodată, voia să îmi intre pe sub piele când eu nu mai voiam asta.

     Will m-a văzut tensionat și a ezitat să îmi adreseze vreun cuvânt, însă când mi-am aprins țigara, s-a depărtat complet de mine. Trebuia să fumez, trebuia să mă eliberez de toată nervozitatea ce se îmbibase în mușchi, în creier, în orice. Uitasem de durere de când eram cu Eliana, însă acum corpul începuse să se dezmorțească, să simtă cum e să fii  rănit, dezamăgit.

     Îmi trebuiseră zece minute să mă calmez, să simt efectul tutunului cum îmi amorțește simțurile, din nou.

             — Ce te mai apasă pe inimă, băiete? Iarăși respiri de parcă ți-ar fi înfipt cineva un junghi în plămâni, Will vorbise calm din dreapta mea, făcându-mă să mă încrunt.