Câștigător Wattys2016
Prima publicare: 2016
Când unul dă cu piciorul unei inimi, altcineva o va prinde. Întotdeauna!
Dragostea... întotdeauna rănește, întotdeauna îți ia mințile. Dar niciodată nu te omoară.
Xavier Valeante cade în capcana unei iubi...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
I-am spus lui Elisyn că plecăm, deși era târziu, iar Xavier încă se simțea slăbit din cauza leșinului lui. Drumul a fost, în mare măsură, liniștit, însă răsuflul îngreunat al lui Xavier îmi dădea de înțeles că ceea ce se întâmpla în interiorul lui nu era tocmai bun.
Părul îi era ciufulit și câteva șuvițe de răsfrângeau pe fruntea lui pală, contrastând cu ochii lui micuți și înroșiți de la lipsa de somn. Îl mai văzusem când se culcase târziu, dar niciodată nu arăta așa de obosit.
Mi-am pus mâna pe antebrațul lui și l-am privit dintr-o parte, nu păruse să simtă că i-am atins mâna.
— Xavier, vrei să conduc eu? Nu arăți prea bine.
Își încruntase sprâncenele și virase, brusc, spre dreapta. M-am uitat mirată la el, însă ochii lui albaștri nu exprimau absolut nimic. Se închisese în interiorul lui când se văzuse nevoit să își înfrunte familia.
— Doar dacă ai actele la tine, condiționase el dorința mea, desfăcându-și centura de siguranță.
— Le am, am răspuns în aceași manieră, înlăturand centura de siguranță din jurul corpului meu. Am ocolit mașina în răcoarea serii și am luat locul lui, bucurându-mă de căldura imprimata de corpul lui în materialul ce acoperea scaunul șoferului.
De odată ce am pornit mașina, Xavier si-a dus telefonul la ureche, iar tonul de apel al telefonului începuse să răsune în liniștea din mașină. Sentimentul ce îmi dădea târcoale nu era tocmai bun, iar genunchii îmi tremurau ușor, de parcă ar fi fost loviți constant de frig.
— Tată, sunt eu, Xavier...
Vocea lui era ezitantă, purtând o răceala constantă în tonalitate, ceva neobișnuit pentru Xavier. În luna de zile pe care am petrecut-o lângă el, învățasem că singurul membru al familiei de care îi păsa, era tatăl lui.
— Presupun că ai auzit de ceea ce a făcut soția ta. Acum sunt pe drum, vin să discutăm.
Discuția pe care Xavier o plănuia avea să fie un mare talmeș-balmeș, căci dacă nu era așa cum voia el, atunci nimeni nu avea să o scoată la capăt cu el. Era un încăpățânat veritabil.
— Și ce îți pasă ție dacă eu fac scandal sau nu.
Tatăl lui ridicase tonul, probabil enervat de felul în care fiul lui îi vorbea.
— Dacă mă împiedici în vreun fel, vă dau în judecată pe toți. Nu ați contribuit la construirea acelei case cu nici măcar o bancnotă! vorbise el cu vocea aspră, pirzându-și calmul pe măsură ce tatăl lui îi ținea pieptul. Nici nu voiam să mă gândesc ce avea să izbucnească acolo, de față cu mama și femeia ce îi purta copilul.
