„Domnişoara psiholog"| necesită corectare

Capitolul 7

    Cina pe care Xavier trebuia să o pregătească mă găsise îmbufnată și supărată. Făcusem o greșeală colosală. De ce nu mă uitasem împrejur înainte de a deschide gura?

     M-am uitat la mâncare pe sub gene și am împins farfuria mai încolo, nesimțind nevoia de a mânca. Aveam noroc de faptul că în casă nu era decât Karina, Xavier pregătise cina și plecase în grabă la părinții lui, lăsând ordin strict să mănânc și să mă întorc în cameră. Karina deținea cheile ușii și era însărcinată cu păzirea mea îndeaproape.

         — Nu mănânci? mă întrebase ea îngrijorată în timp ce strângea în palme pumnul de chei. Am privit-o mirată, întrebându-mă cum de nu împrumutase răceala lui Xavier.

         — Nu mă simt prea bine, i-am explicat tristă în timp ce m-am ridicat de pe scaun. I-am transmis prin intermediul ei mulțumiri lui Xavier, iar mai apoi am urcat la etaj unde m-am refugiat, din nou, în camera mea.

     Mi-am strâns părul într-un coc dezordonat în timp ce mergeam spre geamul găzduit de gratiile negre și reci. Acum, după două săptămâni petrecute într-o casă străină, eram obligată să mă rezum la a locui într-o cameră și să ies din când în când la cererea lui Xavier. Avusesem impresia că se schimbase puțin sau că își arătase adevărata fire.

     Am apăsat clanța geamului în disperarea de a auzi glasuri de oameni, de a simți răcoarea serii străbătând încăperea în care trebuie să dorm, dar nu am reușit. Nu puteam deschide sub nicio formă geamul așa că m-am retras înfrântă pe pat.

         — Of, Eliana! Dacă nu te-ai fi dus singură în aceea zi! mă mustrasem cu voce tare în timp ce priveam tavanul. Am stins luminile, lăsând doar lampa de pe noptieră să lumineze slab.

     Îmi era dor de mama, de tata... chiar și de fratele meu buclucaș. Poate de asta îmi doream să ies cât mai repede din casa lui Xavier. Mă temeam ca durata să nu se prelungească.

     Ceasul de pe perete indica ora unsprezece și ceva când lacrimile îmi pătau obrazul în dâre lungi și umede. Pe măsură ce le ștergeam, altele construiau drumuri noi, făcându-mă să îmi simt fața lipicioasă. În cele din urmă făcusem o baie caldă și mă pusesem în pat pentru a dormi, însă somnul nu voia să vină la mine sub nicio formă. O lumină scânteiase cerul, zguduind liniștea ce se așternuse peste casă.

     Mi-am dus genunchii la piept și am tras pătura peste cap, ascunzându-mi teama de furtuni în interiorul meu. Auzeam sunete străine în urechi, iar aerul fierbinte mă făcea să transpir abundent. Când un trăsnet întretăiase zarea, strânsesem cu putere palmele în jurul urechilor, încercând să scap de ceea ce mi se părea o furtună infernală.

     Dintr-o dată am simțit cum pătura fusese trasă la o parte, iar lumina puternică îmi invadase retina. Am deschis ochii speriară, iar imaginea lui Xavier îmi apăruse ca de nicăieri în fața ochilor. Rămăsesem înțepenită, inhalând parfumul lui amestecat cu fum de țigară, o combinație letală.

        — Eliana, de ce ușa era încuiată? mormăise cuvintele cu greu, abia mișcându-și limba în gură.

     Îl priveam de jos, căutându-i ochii, dar întunericul îl cuprinsese în brațe, făcând imposibilă dorința mea de a afla ce se întâmplă cu el. Mă ridicasem leneșă în șezut și mi-am șters transpirația de pe frunte cu mâna, inhalând același miros persistent de tutun și parfumul de bărbați pe care îl folosise.

         — M-ai pedepsit.

     Felul în care vorbisem sunase ciudat, nu degeaba Xavier râsese amuzat, purtând acel fel de râs care răscolea în mine un sentiment nemai cunoscut. Se lăsase în față și îmi suflase pe obraz un aer înfierbântat de aburii alcoolului, cel mai probabil. Indiferent de locul în care se dusese, băuse mai mult decât un pahar.