„Domnişoara psiholog"| necesită corectare

Capitolul 34

NIMIC
FĂRĂ
TINE

          Rămăsesem la Elisyn acasă în seara aceea. Nu numai că eram foarte obosită, dar fierbeam din cauza temperaturii, iar ea mă forțase să mă odihnesc și să îmi iau tratamentul pe care medicul mi-l prescrisese.

                   — Frate-tu e o durere de cap! murmurase Xavier din dreptul biroului, trecându-și degetele peste stiloul negru cu peniță aurie. Tot ce făcuse în ultima oră fusese să își rezolve treburile cu schițele pentru firmă, dar de fiecare dată găsea câte o portiță în care să își arate frustrarea cu privire la cumnatul lui. Allerian își aprinsese o țigară și trăsese din ea cu putere, înnecându-și plămânii în fumul toxic.

                   — Întotdeauna a fost, murmurase Allerian în timp ce cu mâna liberă își mângâiase bărbia, fiind căzut într-o stare melancolică de spirit. Elisyn o culcase pe cea mică și probabil că adormise cu ea, iar eu stăteam covrigită într-o pătură pufoasă, încercând să încheg o conversație cu fratele meu.
         
                   — Mă mir cum de femeia aia a acceptat să îi fie soție, comentase, mai apoi, Xavier, călcându-mă pe nervi. Îl bârfea pe Iacan de parcă ar fi fost dușmanul lui de moarte, iar asta nu îmi plăcea.

                   — Ea e un paravan pentru tot ceea ce face el în ultima vreme. Femei, întâlniri pe ascuns. S-a căsătorit doar pentru ca presa să nu bănuiască că mezinul familiei e un afemeiat fără pereche, Allerian comentase la rândul lui, fumând fără probleme în camera din conacul lui. Afară bătea vântul, iar crengile copacilor de pe lângă ferestre se loveau de sticlă.

                   — De când v-ați transformat în bârfitoare? îi întrerupsesem pe amândoi, dând pătura deoparte pentru a-i cuprinde pe amândoi cu privirea. Privirile lor uimite erau îndreptate asupra mea, mai ales cea a lui Xavier.

                   — Tu de când îi iei apărarea, Eliana? Xavier mă atacase în timp ce se folosise de aceași expresie. Îmi ridicasem sprâncenele uimită, conștientă că atinsesem un punct sensibil în ceea ce îl privea pe cel mai nou cumnat al lui, Iagan.

                   — Nu îi iau apărarea! adoptasem o postură defensivă și regretasem imediat că le întrerupsesem discuția. Amândoi păreau foarte tensionați și preferam să cred că asta avea de aface cu ceva de la birou.

          Xavier mă fixase dezaprobator cu ochii lui de gheață și își scosese la vederere telefonul, tastând ceva cu rapiditate pe el. Din comportamentul lui citeam iritare și nervozitate, iar în acel moment mă întrebasem cum de nu fumase. A! Stai! Avea interdicție de la medic!

                   — Ar fi mai bine să plec, murmurasem în barbă și dădusem pătura la o parte, simțind răcoarea cum mi se plimba pe coapse într-o manieră fioroasă.

         Însă înainte ca eu să pot face asta, Xavier își ridicase degetul arătător spre mine, făcându-mi semn să stau locului, iar între timp Allerian se ridicase de pe fotoliul pe care stătuse și părăsise încăperea. Ciudat...

                   — Ce se întâmplă cu tine? îl întrebasem de îndată ce liniștea se așternuse în încăpere. Nu cred că îl mai văzusem așa nervos de când ne cunoscusem pentru prima dată.

                   — Nimic. În afara faptului că mă simt neglijat de către propria mea iubită, toate sunt bune, exclamase ironic, trântindu-și picioarele pe suprafața de lemn a biroului.

          Îmi ridicasem sprâncenele mirată, luată prin surprindere de ceea ce Xavier îmi spusese. Era așa de schimbat încât nu înțelegeam nimic din felul în care se comporta în ultima vreme. Era ca o avalanșă continuă de replici acide, iar eu, prinsă captivă într-o stare urâtă de sănătate, trebuia să mă gândesc la multiple soluții pentru a-l împăca.