„Domnişoara psiholog"| necesită corectare

Capitolul 6

Lăcuiala biroului îmi făceau mâinile să alunece din cauza transpirației incontrolabile. Xavier stătea în fața mea, explicându-mi ceva, dar privirea mea îl ocolea. Văzusem dincolo de peretele de sticlă corpul lucrat al lui Vivien și părul ei era ondulat, însă ce mă făcuse să mă simt incomod era culoarea. Din roșcatul închis, părul ei căpătase nuanța unui castaniu cu reflexii aurii.

          — Vine spre noi! vocea mea formase cuvintele cu ezitare, întrerupându-l din ceea ce spunea.

          — Cine? mă întrebase încruntat, încercând să se dea la o parte pentru a vedea, dar mâinile mele l-au oprit.

          — Vivien?

Am dat din cap, privindu-l terifiată cum se apropie de mine. Mâinile lui mi-au înconjurat talia, iar distanța dintre noi părea să se reducă încet, încet. Văzusem cum ochii îi alunecaseră asupra buzelor mele și m-am panicat.

Nu trebuia să îl sărut pe Xavier.

Corpul mi se zguduise brusc, iar respirația îmi răsuna cu precipitație în urechi, făcându-mă să mă ridic în șezut într-o clipă. Vedeam lumina lunii reflectându-se pe parchet, iar adierea rece ce se strecura printre geamul întredeschis mă făcea să simt răceala uscând cămașa ce absorbise transpirația.

Mi-am trecut mâna prin păr și l-am așezat după ureche, simțind cum Xavier se foia lângă mine. Când lumina mi-a rănit ochii, am realizat că brunetul de lângă mine s-a trezit, cel mai probabil, din vina mea.

— Ce s-a întâmplat? vocea lui răgușită rupsese liniștea ce domina în cameră, făcându-mă să îl privesc.

— Am avut un coșmar, am zis în timp ce mi-am întors capul spre noptieră, încercând să găsesc elasticul de păr. Părul îmi era împrăștiat peste tot pe spate, iar mâinile încă îmi tremurau din cauza șocului pe care îl trăisem pentru o clipă, în vis.

— Mă duc să îți aduc apă, mai vrei și altceva?

Am dat din cap în semn că nu și am încercat să îi evit privirea pentru că secvența din coșmar nu înceta să mă hărțuiască. Îmi sprijinisem spatele de tăblia patului în timp ce îmi frecam fruntea, gândindu-mă la ceea ce se întâmplase astăzi la birou. În câteva ore se desfășuraseră lucruri pe care nu le programasem să se întâmple nici peste cinci ani.

Visul sau coșmarul, ce o fi fost el, era bazat pe ceea ce se întâmplase astăzi.

Eram deja iritată de prezența lui Vivien la două birouri distanță, iar Xavier simțise asta mai mult decât oricine altcineva. Ba semna foile, ba își întorcea privirea asupra mea, ba tasta agitat ceva pe calculator, ba mă analiza, din nou.

— Dacă vei fi agitat, nimic nu va ieși așa cum trebuie! l-am sfătuit prietenește în timp ce priveam pe geam cum norii alunecau în derivă pe cerul albăstrui. Era una din zilele în care vremea nu se putea decide cui să lase supremația: soarelui sau ploii?

— Atunci poate ar trebui să iei un loc pe canapea, mă distragi cu fâțâiala ta de ici și colo, venise răspunsul lui numai decât.

— Cum adică te distrag? Tu „bagă-ți" capul în calculator și vezi-ți de muncă! l-am amenințat imediat, încercând să nu fiu eu cauza unor încurcături.