„Domnişoara psiholog"| necesită corectare

Capitolul 41

Mă ridicasem din cadă când mă liniștisem și îmi căutasem haine de schimb în șifonier, gândindu-mă la ceea ce aveam de făcut. O simplă discuție nu era de ajuns pentru că la cum îl știam eu pe Xavier, nu avea să treacă așa ușor peste ce făcuse. Însă de data aceasta nici eu nu voiam să trec peste comportamentul lui nesăbuit. Mă săturasem. După doi ani în care tot ce făcusem fusese să fugim unul de altul atunci când era cea mai mare nevoie să fim împreună! Da. Nu ne mai potriveam. Cel mai des și întâlnit răspuns venit din partea cuplurilor care se despărțesc. Din păcate un răspuns ce se potrivea și cu problemele noastre.

Ieșiseră stelele pe cer când auzisem zgomot în dreptul ușii. Pusesem cutia cu accesorii la o parte și apucasem o brățară între degete pe care o rotisem pe încheietură în încercarea de a scăpa de ceea ce numeam eu a fi teama de a spune adevărul. Înghițisem în sec când îl zărisem de după ușă, îmbrăcat în pantalonii lui negri, cămașa de aceași culoare peste care stătea sacoul într-o manieră dezordonată. În brațe ținea câteva dosare de birou, iar inelul de care stăteau prinse cheile îi era plasat pe degetul arătător. Probabil lucrase.

Ochii lui mă găsiseră din prima încercare și aș fi spus că fusese speriat de cum avea să mă găsească, însă totodată era sigur că îmi blocase toate modalitățile de evadare.

- Nu încui ușa după tine? îl întrebasem într-o manieră ironică, privindu-l cum stătea locului, procesând tot ce îi spusesem.

- Știu că încă ești nervoasă--

Îmi ridicasem palma în văzduh, întrerupându-l din a-mi vorbi.

- Nervoasă? Crezi că mai am puterea să fiu nervoasă după câte îmi faci în fiecare zi, Xavier? Crezi că așa o să meargă la nesfârșit? Mă forțezi lângă tine și gata? Eu mă liniștesc și ne ducem viața mai departe? îi vorbisem cu vocea dreaptă, chinuindu-mă să nu îi arăt cât de puțin mai aveam până clacam.

Pusesem cutia cu accesorii pe noptieră și mă ridicasem de pe pat când brunetul își lăsase dosarele pe birou și se apropiase spre mine cât ai bate din palme.

- Ce vrei, Eliana? mă întrebase cu vocea răgușită în timp ce îmi prinsese bărbia cu degetele și mă forțase să îl privesc în ochi. De data aceasta nu aveam să îi mai cad pradă ochilor lui senini sau chipului lui angelic.

- Să ne despărțim! vocea mea sunase mai încrezătoare ca niciodată, iar lucrul acesta îl făcuse pe Xavier să își încrunte sprâncenele și să mă privească cu mai multă determinare. Își strecurase brațul pe lângă talia mea și mă împinsese în el cu o mișcare bruscă, mulțumit când îmi auzise scâncetul surprins.

- Niciodată. Îmi ești predestinată, Eliana! Tot ce sunt eu îți aparține, iar tot ce ești tu, la fel de bine, îmi aparține! vorbise aspru și apăsat în timp ce își apăsase palma în carnea mea, forțându-mă să îl privesc în ochi cât timp vorbise.

- Îți place să stăpânești, să controlezi, Xavier! Dacă mă iubești, mă lași liberă! îi cerusem cu mai mult curaj, privind cum un zâmbet amar se naște pe buzele lui.

- Dacă mă iubești, stai cu mine! îmi ceruse în aceași manieră, mutându-și mâna pe antebrațul meu, capturându-mă în parfumul și nebunia lui.

Tăcusem amândoi până când, la un moment dat, cineva bătuse cu timiditate la ușă, rupând liniștea care se instalase peste noi.

- Veniți să mâncați? Karina ne vorbise din ușa întredeschisă și ca și când m-ar fi citit, ezitase atunci când închisese ușa după noi. În mod normal nu aș fi vrut să mănânc, dar cum nu ieșisem din cameră de dimineață, stomacul îmi era gol și dat peste cap.