„Domnişoara psiholog"| necesită corectare

Capitolul 37

Eram moartă de oboseală și fiartă de nervi, nu îmi venise să cred că stătusem trează atât de mult timp pentru ca în final, să nu primesc nici măcar un amărât de scuze din partea lui. Eram luată de proastă și dacă nu aș fi auzit ce spusese, probabil că mă încredeam în el și tot eu aveam să sufăr.

Xavier mă ațintise cu privirea lui rece și probabil că m-aș fi temut dacă nu eram revoltată pe felul în care mă trata, însă acum eram determinată să arăt cum stă treaba așa că îi aruncasem o privire senină și mă întorsesem spre blatul de la bucătărie, unde începusem să așez câteva felii de șuncă și cașcaval.

Pașii apăsați ai Karinei îmi dăduseră de înțeles că verișoara lui se sustrăsese din cameră pentru că tensiunea devenise de nesuportat. Cel puțin eu, una, simțeam că aveam să explodez de nervi.

- Ce s-a întâmplat de ești așa indispusă? îmi șoptise în ureche în timp ce se așezase în spatele meu. Și ca planul lui de a mă înmuia să aibă succes, își dusese brațele în jurul meu și le lipise de marginea blatului.

- Nimic important. Doar niște știri despre iubitul meu care nu a venit aseară acasă și care întâmplător sau nu a petrecut în compania unor femei de primă clasă, mormăisem enervată în timp ce mă smulsesem din strânsoarea lui. După felul în care se încordase îmi era clar că știa despre ce vorbesc și că avea să îmi ascundă adevărul.

- Crezi toate rahaturile alea și nu mă crezi pe mine, Eliana!? murmurase obosit după ce bufnise în râs. Tocmai mă făcea proastă, iar eu stăteam în fața lui și ascultam cât se poate de clar, fără să obiectez.

- Culmea! Te cred pe tine! exclamasem enervată în timp ce mă lipisem de ușă, convinsă că aveam să o folosesc mai devreme sau mai târziu.

- Nu văd asta, Eliana! îmi reproșase înapoi în timp ce își încrucișase brațele la piept și îmi aruncase o privire urâtă pe sub sprâncene.

- Nu tu vorbeai în bucătărie despre faptul că Eliana crede orice și că nu îți faci probleme în privința aceasta? ridicasem vocea și fără să mai stau pe gânduri, ieșisem din bucătărie.

Mă sufocam când îl vedeam cum imita comportamentului unui îngeraș, deși știa clar că greșise. Se credea, din nou, superior și acest lucru mă făcuse să simt cum cheful de el și de toată această relație dispărea. Nu aveam să o fac pe psihologul și de data asta.

Nu știu dacă făcusem doi pași pe marmura proaspăt spălată de pe hol că întreg corpul îmi fusese înapoi printr-o mișcare bruscă de a lui Xavier. Făcusem ochii mari de uimire și mă certasem în interior pentru că permisesem ca brunetul din fața mea să se comporte într-un asemenea hal.

- De când îmi întorci spatele? vocea lui îmi bubuise în urechi, făcându-mă să tresar speriată.

- De când te comporți ca un răsfățat! îi întorsesem cuvintele, abținându-mă cu greu să nu scâncesc sub presiunea dureroasă pe care o aplica asupra încheieturilor mele.

- Măsoară-ți cuvintele, Eliana! Cred că știi cu cine vorbești, nu? în acel moment îmi dorisem din tot sufletul să îi strig în față că s-a schimbat, însă maxilarul îmi era încleștat, iar inima îmi bătea îndurerată în piept.

Îmi dăduse drumul cu o mișcare violentă și plecase în grabă spre cine știe ce destinație... sau mai bine spus în ale cui știe brațe. Mă simțeam apăsată pe umeri de o greutate atât de mare încât mă credeam a fi în depresie. Poate chiar eram. În doi ani de zile încercasem să îl vindec sufletește, să îi fiu mai mult decât un psiholog, dar chiar eu căzusem victima lui.