„Domnişoara psiholog"| necesită corectare

Capitolul 28

Realizări...

Eliana

          Îi spusesem lui Madison că aveam să rămân în oraș și spre uimirea mea, fusese de acord. Îmi dăduse și ultimul salariu pe care trebuia să îl iau de la ea și plecase cu mașina spre orașul ei natal, la casa unchilor. Rămăsesem la hotel în noaptea aceea, gândindu-mă la tot ce voiam să îi spun lui Xavier. Regretam enorm că nu îl împiedicasem să plece și oricât de tare mi-aș fi spus că ceea ce făcusem era bine, în clipa următoare realizam contrariul. Aveam sentimente pentru el și eram la fel de sigură că și el avea sentimente pentru mine, poate mai puternice decât aș fi crezut vreodată. Trebuia să rămân...

          În dimineața următoare pornisem spre jos până la casa mamei vitrege, gândindu-mă să vorbesc cu ea despre Xavier. Voiam să o fă să vadă ceva mai bun în el, nu doar o sursă infinită de bani. Se făcuse zece dimineața când ajunsesem la poarta ei și când îl văzusem pe fratele meu în curte, amuțisem. Panica pusese stăpânire pe mine și pentru o clipă mă gândisem la vreo prostie pe care o făcuse recent. Când închisesem poarta după mine, Jonathan, pe numele lui, îmi aruncase o jumătate de zâmbet și se ridicase de pe balansoarul pe care stătea pentru a mă întâmpina.

                   — Unde-i Eliana mea cea blondă?

                   — S-a dus, Jonathan, îi răspunsesem în timp ce îl lăsasem să mă îmbrățișeze. Cămașa pe care o purta mirosea a parfumului și țigări, mirosul pe care Xavier obișnuia să îl poarte mai mereu.

                   — Cu ce ocazie pe acasă? mama mă întrebase dintr-odată, ieșind cu o tavă argintie pe care avea căni cu ceai aburind. Răcoarea toamnei ridica aburul în zări, iar soarele palid de resfrângea cu greu printre ramurile copacilor ce înconjurau casa. Într-un fel ciudat, mă simțeam din nou ca acasă...

                   — Am venit în oraș cu treabă, dar m-am hotărât să rămân, îi răspunsesem în timp ce o îmbrățișasem timid. Nu știam dacă avea să vorbească cu mine sau dacă o facea, din nou, pe oportunista.

                   — Ți-a venit mintea la cap, Eliana! Și lui Jonathan la fel!

          Pentru prima dată în ultimii ani eu și Jonathan râsesem în sincron, gest pe care mama îl privise cu adorație.

                   — Cu tine ce s-a întâmplat, mamă? Nu te-am văzut râzând așa de mult.

          Femeia din fața mea oftase greoi, iar zâmbetul de pe față se evaporase ca și când nu ar fi fost. Jonathan își curățase gâtul și fără să vreau, simțisem tensiune în atmosferă.

                   — În anul în care ai plecat, s-au întâmplat multe, începuse mama să povestească în timp ce pusese tava pe măsuța din curte și ne dăduse fiecăruia câte o cană de ceai. Sorbisem o gură și îmi lăsasem gâtul să se bucure de fierbințeala lichidului. Cumva și cândva prinsesem o răceala ce începea să mă doboare.

          Așa începuse și Xavier...

                   — Într-o zi au venit niște acte de divorț de la tatăl tău și după cum spune și titulatura documentelor, am divorțat. Își găsise o iubită acolo și nu se mai deranjase să aibă grijă de voi, de aceea am fost atât de morocănoasă și... disperată.