„Domnişoara psiholog"| necesită corectare

Capitolul 38

                    Zâmbisem înspre tatăl lui Xavier în timp ce notam pe listă câteva dintre lucrurile absolut necesare pentru masa de Crăciun. Plănuisem să îi cumpăr ceva drăguț lui Xavier, însă în același timp mă gândeam că nu i-ar plăcea ceea ce intenționam să cumpăr. Încercasem să stau mai mult cu el pentru a-l liniști, dar îl simțeam tensionat și rigid. Nici măcar nu se mai sinchisea să mă sărute, era ca și când știa că data mea de expiraj era fixă și de neîncălcat.

                                       — Xavier nu are de gând să se arate la față astăzi? tatăl lui întrebase într-o manieră la fel de leneșă în timp ce sorbise din ceaiul fierbinte. Mirosea a scorțișoară, iar turta dulce din apropiere îmi făcea stomacul să protesteze zgomotos.

                                       — E în camera lui. Oricum nu ne ajuta cu prea multe, răspunsesem cu atenție în timp ce mă chinuisem să pun capacul pixului și să înmânez lista persoanei care se ocupa îndeaproape de cumpărături.

                   Toată lumea părea să se comporte mai frumos cu mine de când vestea se răspândise în casă, iar asta mă făcea să mă simt groaznic. Groaznic pentru că eram subiectul milei lor. Iar Xavier, Xavier nu mai era sub nicio formă iubit. Era o persoană care nu își mai avea viața de dinainte. Unde era domnișorul Valeante, orgoliosul și misteriosul fiu al familiei de arhitecți? Nicăieri.

                    Mă ridicasem de la masă și urcasem scările în fugă, simțind nevoia să ajung cât mai repede la brunet și să vorbim despre subiectul care părea că începea să ne separe pe zi ce trece. Uitasem să bat la ușa lui, în schimb o trântisem de perete și îmi ațintisem privirea asupra lui.

                    Stătea pe pat și  își purta doar pantalonii lui negrii, strânși, având grijă ca într-o mână să își țină țigara, iar în cealaltă să țină raportul medical peste care nici măcar nu mă chinuisem să îl citesc. Venise dimineață prin poștă și știind că nu o să citesc nimic altceva decât interpretări ale analizelor, o aruncasem pe undeva pe masă.

                                       — Cât timp o să mai stai în patul ăsta? îmi grăbisem pașii înspre patul luni și mă așezasem în cele din urmă pe marginea patului, atrăgându-i atenția. Xavier lăsase jos foaia și își trecuse degetele prin părul brunet, ațintindu-mă cu ochii lui de gheață.

                                       — Nu prea mult, răspunsese în cele din urmă în timp ce își indreptase privirea asupra foii, încercând să se lămurească de ceva. Intr-un final, lăsase foaia pe el și își sprijinise capul de marginea patului, lăsând la iveală un sunet cât se putea de masculin. Îl privisem fascinată, arăta bine cu barba nerasă, cu abdomenul dezgolit și cu părul răvășit. Era o furtună de sentimente pe chipul lui, o furtună din care nu înțelegeam nimic.

                                       — S-a întâmplat ceva, Xavier?

                                       — Te-au confundat cu altcineva, îmi vorbise el detașat, încercând cu greu să își abțină zâmbetul leneș de pe față.

                    Inima îmi bătuse mai tare când o speranță falsă îmi atinsese gândurile.

                                       — Adică?

                                       — Nu tu erai cea în cauza operație. Cel puțin așa scrie aici.

                    Mă holbasem la foaie preț de zece minute, apoi îl privisem pe Xavier. Repetasem setul de priviri de nu știu câte ori, iar într-un final mă gândisem să sun la afurisita de femeie care îmi distrusese ultimele zile. Explicația ei fusese pertinentă, dar tot mă șocase, era ceva din mine care nu voia să creadă că totul fusese o alarmă falsă.