„Domnişoara psiholog"| necesită corectare

Capitolul 1

 E L I A N A

        Câteodată mi se pare că lumea se uită la mine insistent, iar altădată mi se pare că lumea nu mă privește de loc. Câteodată vreau atenția multor persoane, dar astăzi parcă nu o vreau pe a nimănui.

           Mama mă forțase să merg la petrecerea dată de ziua ei încălțată pe tocuri și machiată, așa cum se cuvine, lucru pe care nu îl găseam tocmai comod. Mă simțeam stingheră în rochia de dantelă și pantofii cu tocuri înalte căci nu erau lucruri pe care le purtam prea des și buchetul de trandafiri pe care îl țineam în mână dădea semne că era pe punctul de a se distruge pentru că petalele cădeau una câte una pe asfalt. Oftasem prelung și mă oprisem în mijlocul străzii, ciugulind două petale ofilite pe care le aruncasem, în cele din urmă, în coșul de gunoi, cu speranța că nu se vor mai împrăștia pe alee.

           Când o luasem, din nou, la pas, înghițisem în sec la vederea unui grup de bărbați, îmbrăcați în întregime în negru. Simțisem un nod în gât, iar mai apoi un fior rece traversându-mi șira spinării, și toate astea doar privindu-i. I-aș fi admirat, în mod normal, dar după modul în care privirile lor erau îndreptate asupra mea, știam că nu mă priveau apreciativ fără un anumit motiv. Ori începeam să devin paranoia în persoană, ori chiar senzația din interiorul meu nu prevestea nimic bun.

Dacă scap cu fluierături, va fi bine, îmi spusesem în minte, plecându-mi privirea în pământ.

           Strânsesem buchetul de trandafiri în mână ca și când ar fi fost arma mea de luptă și grăbisem pașii, rugându-mă să fiu eu cea care aberează pentru că, în general, chiar așa era.

                       — Domnișoară, aveți un moment să vorbim? vocea gravă a unuia dintre acei masculi răsunase în dreptul meu. Înghițisem în sec și nu-l privisem, conștientă că își dăduse seama de următoarea mea mișcare.

Cum să nu? Mă apuc să vorbesc cu toți necunoscuții de pe stradă!

            Făra să mai fi stat pe gânduri, accelerasem pașii, chiar dacă nu știam să merg prea bine pe tocuri, iar picioarele îmi mai făceau tumbe ciudate când dădeam de gropi sau asfalt denivelat. Eram o împiedicată și jumătate în papuci de casă, darămite cu tocuri.

           Le auzisem pașii tuturor ca și când s-ar fi bătut în gong pentru startul lupte. Sentimentul de teamă îmi împânzise mintea și inima, făcându-mă să îmi înfig picioarele bine în pantofi și să fug, dar mă împiedicasem de propriile mele picioare și căzusem ca o netoadă pe asfalt. Într-o clipă, matahalele îmbrăcate la patru ace se adunaseră în jurul meu și își șoptiseră ceva într-un mod nervos. Pentru un moment dat simțisem ezitare în acțiunile lor, dar când se aplecaseră spre mine, știusem că fusese doar imaginația mea.

                          — Ajutor! țipasem cât de tare putusem când acei bărbații mă prinseseră de mâini, însă vocea mea fusese prea slabă... prea slabă pentru a face pe cineva să mă audă.

            Mă resemnasem, în cele din urmă, încercând să mă gândesc la o cale de scăpare, însă tot ce auzisem atunci fuseseră bătăile inimii mele. Mă gândisem că nu voi ajunge să îi spun la mulți ani mamei și că, mai rău, voi sfârși într-un mod pe care nu mi-l imaginasem vreodată. Îmi trecuseră tot felul de lucruri prin minte în acel moment, iar conștiința mea se dusese pe apa sâmbetei.

                         — Nu te mai zbate! Unde mergi îți va fi mai bine decât crezi! vocea răgușită al unui mascul ajunsese la urechea mea de îndată ce simțisem cum mă înveliseră într-un material sufocant, probabil un sac.