„Domnişoara psiholog"| necesită corectare

Capitolul 31

X a v i e r

          Era prea multă lumină, încercam să deschid pleoapele, dar era un efort prea mare pentru moleșeala pe care o simțeam în interiorul meu. Oare ce se întâmplase cu mine?

                    — Dacă nu te trezești, rămâi aici de veci!

            A cui era vocea asta așa răgușită?

          Îmi forțasem mușchii într-o ultimă mișcare și reușisem să îmi deschid pleoapele, însă văzusem numai verde în fața ochilor, la propriu. Era iarbă, o iarbă atât de cenușie și mototolită încât mă întrebasem ce se întâmplase. Până la urmă mă clintisem în mâini cu ultimele puteri și mă ridicasem în șezut, simțind cum piciorul drept îmi ardea de durerea. Pantalonii pe care îi purtam erau murdari, iar mai jos de genunchi erau îmbibați în sânge proaspăt.

                   — Uită-te in jurul tău! o voce feminină și răgușită comandase de undeva din apropiere, făcându-mă să simt că pământul fugea de sub mine.

          E-eliana mea nu mai era! Fusese împușcată...

          Mă ridicasem nervos de jos și o ochisem pe Renata, zăcea pe jos fără viață... fără vlagă. Apoi m-am întors spre Vivien. Agoniza într-o baie de sânge, își tușea propriul sânge, propriul venin.

                   — Ai omorât ultima fărâmă de bunătate din mine când ai tras în Eliana, îmi șoptisem pentru mine și cu o mișcare rapidă, smulsesem pistolul din mâna Vivienei. Mă simțeam nervos, mâna mi se strângea protectiv în jurul pistolului, lăsându-mi inima să se scalde în ură.

                   — Tu m-ai făcut să îndrept pistolul spre ea, își înghițise cuvintele în timp ce încerca să respire, se împușcase mai jos de inimă. Sângele o făcuse palidă, ochii ei părea bulbucați, disperați să caute realitatea.

                   — Iar Eliana mă face să îndrept pistolul spre tine. Să apăs trăgaciul cu atâta putere, să-i răzbun pe toți cei care au murit aici! Mama, tata... Eliana.

          Numele ei mi se încurca pe buze, îmi făcea inima să doară, trezea amintiri, răscolea vinovăția din interiorul meu.

                   — Nu-ți mânji mâinile cu sângele meu, Xavier! Ți-am omorât tatăl, ți-am omorât mama, ți-am omorât-o chiar și pe Eliana. Am vrut să te omor și pe tine, dar n-am putut, mâinile mi-au tremurat. I-am văzut pe ei țipând să nu o fac și am apăsat trăgaciul în derută, te-am lovit cu pumnul în piept ca să te fac să te dai la o parte din calea mea, dar tu nu ai vrut.

                   — Pe cine ai văzut?

                   — Eliana... țipa  să nu o f-fac. Apoi era Renata și domnul William--

                   — Taci la naiba, Vivien! țipasem la ea, strângând pistolul în mână până când nu mai simțisem nimic.

                   — Gura ta spurcată nu merită să rostească numele ei!

          Își dăduse ochii peste cap în agonia ei și lăsase capul pe spate, trăgându-și aerul de care avea nevoie cu mult efort.