Mireasa lui Dracula (necesită editare)

2. Castelul groazei

In fata noastra se inalta falnicul castel, construit pe stanca. Ne-am indreptat spre intrare, urcand niste scari de piatra roase de vreme. Ajunsi sus ne alaturam unui alt grup mai mare de turisti tot straini.

-Ti-e frica? ma intreaba Austin.

-Bineinteles ca nu.

-Nici nu trebuie. Castelul asta e foarte bine supravegheat. Daca ar fi ceva aici, oamenii ar stii.

-Am inteles...Nu-ti mai fa atatea griji!

-Ok.

Adela ne-a intampinat bucuroasa, nerabdatoare sa ne istoriseasca toate secretele acestui loc.

-Sa nu va despartiti de grup! ne sfatuieste ea.

Trecem prin mai multe incaperi, care de care mai impunatoare, unele dominate de elemente gotice, iar altele in stil neobizantin sau baroc, chiar si romantic, cu armuri, trofee de vanatoare, obiecte decorative si mobilier. Era un adevarat spectacol pentru iubitorii de istorie si nu numai, spectacol datorat multelor perioade prin care a trecut.

-Telefonul...Nu-mi gasesc telefonul! spun eu catre ceilalti.

-Vrei sa vin cu tine sa il cauti? ma intreaba Austin.

-Nu! Ma descurc. Cred ca stiu unde l-am pierdut...Pe scarile alea pe care am alunecat. Ma intorc imediat.

-Sigur nu vrei sa vin cu tine?

-Austin...ma descurc! ii spun si ma grabesc sa plec.

Ajung pana la scari, dar telefonul meu nu era aici. Poate mi-a cazut altundeva. Refac traseul si ajung intr-o sala mica. Ma uit in jur, dar nimic. Observ o usita pe care nu o observasem inainte, dar o ignor si mai caut odata. In spatele meu simt pe cineva, iar o mana imi atinge umarul. Ma intorc speriata gata sa tip, dar ma opresc. Iolanda statea nemiscata in fata mea, imbracata intr-o rochita neagra, avand parul la fel de nearanjat. Intr-o mana tinea o corpul unei papusi, iar in cealalta mana capul acesteia. Incerc sa imi revin din socul provocat de aceasta imagine, dar privirea fetei ma ingrozea.

-O sa mori curand! imi spune aceasta privindu-ma fara sa clipeasca.

-Cum...Cum ai ajuns aici? M-ai urmarit! O intreb eu facand cativa pasi inapoi de teama sa nu mai faca iar o criza.

-Vine dupa tine! Te-a simtit deja.

-Ce? Cine vine dupa mine? 

Nu imi raspunde, isi ia papusa si incepe sa o legene, incercand sa ii fixeze capul la loc, fara succes. Incepe apoi sa cante.

-Nani, nani, puisor/ Dormi cu mama, dormi usor/ Nani, nani, noapte-ai neagra/ Vine moartea sa te vada/ Sufletul ca sa ti-l ia/ Sangele ca sa ti-l bea/ Capul ca sa ti-l reteze/ Zilele sa iti curmeze/ Nani, nani, dormi in pace/ Vine moartea, nu ai ce face/ Nani, nani, puisor/ Vine moartea, vine-n zbor....

 Eu o ascult, nestiind ce sa fac, ingozita de versurile cantecului si de ceea ce tinea in mana. Luminile se sting dintr-o data, iar in incapere se face o bezna totala, deoarece era prevazuta cu o singura fereastra, prin care abea patrundeau cateva raze palide. Cantecul incetase.

-Iolanda! strig eu incet, dar nimeni nu imi raspunde si incerc sa o caut prin intuneric, dar aceasta parca intrase in pamant.

-Iolanda..! Asta nu e amuzant! aprinde luminile! tip eu, dar tot nu imi raspunde nimeni. Incerc sa ma calmez, spunandu-mi ca e o pana de curent si incerc sa aflu iesirea, dar la cat ma invartisem nu mai stiam in ce parte ma aflu. Aud niste pasi in urma mea si un suierat ciudat. Alerg in partea opusa pasilor si ma izbesc de o usa. Incerc sa caut clanta si, spre norocul meu, reusesc sa o deschid. Inchid usa in urma mea si dau sa pasesc, dar aproape cad in cap, deoarece dadusem de niste scari inguste. Norocul meu a fost ca mana mea gasise repede balustrada. Ajung jos si observ ca nu mai exista nici o iesire. In toate partile numai pereti reci de piatra. Ma cuprinde disperarea, constienta de faptul ca nu mai am nici o scapare. Imi fac putin curaj spunandu-mi ca poate a plecat. Incerc sa ma indrept spre scari, dar aud un scartait, semn ca usa se deschide. Aud ca cineva coboara scarile si se apropie, dar nu indraznesc sa imi ridic privirea. Simt o atingere, tresar si incep sa tip din toate puterile, dar o lumina ma orbeste, urmata de un raset puternic. Incep sa imi revin.