Mireasa lui Dracula (necesită editare)

18. Urlet de lup

Iolanda se pregateste pentru ultima parte din jocul ei malefic, iar eu ma simt lipsita de orice forte. Inchid ochii si astept lovitura finala, cea care avea sa imi puna capat vietii. Cumva acest lucru nu ma sperie ci imi da linistea de care am nevoie. Amintirea lui o sa ma insoteasca pe lumea cealalta. O sa mor cu imaginea lui Vladimir in minte si, nu imaginea acea rece, plina de cruzime...o sa duc cu mine zambetul acela unic si privirea aceea care emana calmul unui apus de soare din momentul in care imi doream ca timpul sa se opreasca pentru a dansa o eternitate. Retraiesc in minte momentul, fiecare secunda, fiecare traire. De data aceasta nimic nu o sa ne mai intrerupa...O sa dansam pentru totdeauna. Nu o sa imi dea drumul din bratele sale...O sa ramanem asa o eternitate. Daca as vrea sa traiesc o amintire la nesfarsit, cu siguranta aceasta este.

Nici de data asta nu am dreptate. Magia momentului e din nou distrusa si, nu de Iolanda, care sare speriata in picioare. Il zaresc pe Gabriel, ai carui ochi rosii o ingrozesc pe fata care incepe sa tipe. Gabriel se apropie de mine si rupe lanturile cu care eram legata. Pentru o clipa ma bucur ca nu e Vladimir cel care a venit, ceea ce inseamna ca planul Serafinei a fost dat peste cap.

-Ce...ce faci aici? il intreb eu abea reusind sa imi misc buzele.

-Poti sa te ridici? Poti sa umblii? ma intreaba aceasta, in timp ce Iolanda continua sa tipe.

-Vladimir...? Unde e?

-O distrage pe vrajitoare! Haide, trebuie sa plecam!

-Ce? Totul e o capcana. Nu trebuia sa se intoarca aici! Trebuie sa mergi sa ii spui...

-Nu plec fara tine! Haide! 

Ma ridic cu greu, ajutata de Gabriel. Sunt totusi mai puternica decat credeam. Imi amintesc de noaptea in care abea am reusit sa scap de conte sau de cea in care am fugit de sateni. E ceva in mine care ma face sa lupt, inca din momentul in care eram om.

-Drace...rosteste Gabriel.

Dintr-o data ne trezim inconjurati de vrajiotarele arse. Gabriel incearaca sa ma ia pe sus si sa dispara cu mine, dar ne lovim de cineva si cadem la pamant. Cel care ne-a oprit a fost Alan. Inima mi se strange in piept. Un tipat de bucurie vrea sa iasa din mine, dar reusesc sa il opresc. In alte circumstante i-as fi sarit in brate, dar imi controlez toate emotiile si incerc sa ii citesc intentiile. Ma examineaza cu privirea. Pare dezgustat de ceea ce vede. Stiu exact ceea ce simte. Si-a dat seama ca nu mai sunt eu.  Sunt atat de schimbata de la momentul in care ne-am vazut ultima data. Nici el nu mai e cel pe care mi-l amintesc. Chiar si infatisarea ii e diferita. Ochii-i verzi au capatat nuante mult mai intense, avand acum stralucirea smaraldului. Parul, de la un saten sters, a ajuns la un castaniu auriu. Trupul sau insa pare mai puternic ca niciodata, fiind acoperit de muschi, ceea ce imi atrage atentia deoarece Alan a fost intotdeauna slab, spre deosebire de fratele sau. Niciunul din noi nu reuseste sa rosteasca un cuvant, dar tacerea a spus mai mult decat o mie de vorbe. Gabriel se ridica de jos, iar Alan se pregateste. Stiu ca va urma o lupta si acest gand ma inspaimanta. Nu vreau ca niciunul din ei sa isi piarda viata. Nu stiu cine e Alan acum, dar cu siguranta nu vreau sa moara, iar Gabriel a fost intotdeauna bun cu mine, chiar daca punea mereu dorintele contelui pe primul loc. Vreau sa cred ca a venit sa ma salveze nu doar pentru a indeplini un ordin.

-Lucia, fugi! imi striga acesta, dar privirile vrajitoarelor din jur ma fac sa ezit. Pleaca odata! Nu au puterea sa te opreasca in locul asta! continua acesta, iar de data asta nu mai stau pe ganduri. 

Alan incearca sa ma opreasca, dar Gabriel nu se mai lasa luat prin surprindere. Imi adun toata forta si alerg cu viteza luminii, trecand printre sirul de vrajitoare. In cateva clipe reusesc sa ma indepartez suficient. Ma opresc si privesc inspre Rascruci cu inima devastata. Ochii mi se inlacrimeaza. Incerc sa chem cu mintea o cioara pentru a privi lupta sau pentru a-i gasi pe Vladimir si Serafina. Renunt rapid la aceasta idee deoarece aud ca tufisurile se misca. Nu simt sange de om si nici bataia inimii unui vampir. E cineva din cei insemnati. Incep din nou sa alerg, in directia satului care arde. Focul s-a extins dincolo de acesta si e tot mai aproape de padure. Dupa minute bune, imi dau seama ca inca e pe urmele mele. Incerc sa ma gandesc daca si ei pot sa alerge la fel de repede ca noi, dar imi dau seama ca eu defapt nu alergam repede, nu cu viteza luminii cum credeam. Ma simt tot mai slaba. Ma gandesc la sange. Am nevoie de sange. Setea mi se intensifica tot mai mult si ma usuca pe dinauntru, dar continui sa alerg. Aud niste inimi batand. Sunt trei la numar...oameni. Asta explica gandurile mele la sange. Ma opresc deoarece stiu ca nu o sa ma pot controla sa nu ii ucid, dar deja sunt prea aproape. Nu mai aud zgomote venind din partea urmaritorului, ceea ce inseamna ca mi-a pierdut urma. Ascult in tacerea noptii si deja pot sa le aud vocile, pe care le recunosc imediat: Adela si Austin. In mine invie bucuria, care ma face sa ma apropiu tot mai mult, dar ma opresc la o distanta suficienta de acestia.