Mireasa lui Dracula (necesită editare)

10. Trezirea

-O sa iti pierzi sufletul! aud vocea batranei, urmata de data aceasta de un ras malefic. 

Deschid usor ochii. Tavanul imi capteaza atentia pentru cateva secunde, nu stiu din ce cauza. Pe urma mintea mea incepe sa fie bombardata de mii de imagini incetosate si fara sens. Incerc sa le alung, dar fata batranei impiedica aceasta incercare a mea. Imi misc capul, dar de data aceasta nu mai simt nici o durere. Imi ating fata si aceasta nu are nici o urma de zgarietura, doar sange uscat. Ma ridic cu o rapiditate care ma uimeste. Privesc in jur pierduta pentru cateva clipe, dupa care amintirile imi revin. Ultima mea amintire era despre el. Aceasta ma inspaimanta. Ultimul lucru pe care mi l-a zis a fost ca voi muri. Incerc sa ma calmez deoarece nu ma simt moarta deloc. Defapt ma simt mai vie ca niciodata. Simt ca am atata energie in interior, gata in orice clipa sa iasa din mine. Imi intorc capul pentru a cauta o iesire, dar durerea agonizanta revine. Simt cum gatul imi arde, de data aceasta cu o forta mult mai devastatoare. Mi-l acopar cu ambele maini. Palmele mele nu simt nici o muscatura. Toate au disparut in mod misterios. Se vindecasera, la fel ca restul ranilor mele. Totusi de ce simt o durere mai mare atunci? Incercand sa gasesc o explicatie, urechile mele detecteaza o miscare, care se intensifica tot mai mult. Ezit pentru o clipa, dupa care ma indrept in directia din care vine. Deschid incet o usa si il zaresc pe Vladimir, care isi nota ceva pe un caiet.

Acesta se intoarce spre mine. Prefer sa raman in tacere si sa astept sa porneasca el inevitabila discutie, ceea ce si face. Se apropie de mine si ma examineaza atent cu privirea.

-Uita-te la tine! Esti perfecta! spune el aproape zambind, aceasta fiind prima data cand reusesc sa descifrez o expresie pe fata sa.

Zambetul sau insa nu ma calmeaza ci, din contra, reuseste sa imi trezeasca o furie nebanuita pe care incerc insa sa o stapanesc.

-A durat mai mult decat ma asteptam. Bine ai revenit! continua el, privindu-ma insistent.

-Ce vrei sa spui? intreb eu, incercand sa imi infrunt temerile.

-Nu iti amintesti? Nu te simti diferit?

Incerc sa imi raspund in gand la aceste intrebari. Imi amintesc totul, dar nu reusesc sa imi dau seama daca a fost un vis sau realitatea. Vladimir se apropie si mai mult, oprindu-se la o distanta de cativa centimetri, facand ca sangele sa imi inghete in vene.

-Esti perfecta acum! rosteste el aproape in soapta, jucandu-se cu parul meu. 

Astept sa se opreasca si sa se departeze, deoarece privirea sa parca nu imi lasa cuvintele sa imi iasa din gura. Acest lucru nu se intampla, asa ca, printr-un gest rapid si necugetat fac eu cativa pasi inapoi, dar ma opresc repede, de teama ca nu cumva sa il infuriez. Nu am nici o idee despre ce planuri are cu mine. Imi amintesc clar cuvintele sale. A zis ca o sa mor. Am murit cu adevarat? Asta inseamna sa nu mai traiesti? Sunt doar o umbra acum? Privesc in jur asteptand ca el sa imi dezlege misterul.

-Ce s-a intamplat cu mine? intreb eu rupand tacerea de mormant.

-Ai murit! imi raspunde scurt, fara sa imi dea nici o alta explicatie.

-Nu...Nu vreau sa mor! rostesc cu o voce tremurata.

-Prea tarziu! Deja ai murit. Veninul din coltii mei te-a ucis, dar sangele meu te-a readus la viata. Esti o fiinta moarta printre cei vii. Nu apartii nici lumii acesteia, nici celei de dincolo. Apartinem doar noptii, ne supunem doar intunericului. Lumina e inamicul nostru, iar destinul nostru e eternitatea.

Ascult cu atentie aceste vorbe care, in loc sa clarifice ceva, ma fac si mai confuza. Prin minte imi trec amintiri dureroase. Imi amintesc cum ochii care ma privesc acum cu incantare erau de un rosu infiorator, cum dintii albi care se vad prin deschizatura gurii sale in acest zambet erau niste colti ascutiti care mi-au provocat o durere devastatoare, lasandu-mi gatul cu nu stiu cate muscaturi, iar degetele care s-au plimbat mai devreme suav prin parul meu erau continuate cu niste ghiare care s-au infipt fara mila, strapunzandu-mi pielea...Printre amintirile mele apare si imaginea lui Lesley, al cariu cadavru zacea neinsufletit in pestera plina de oase.