Mireasa lui Dracula (necesită editare)

9. Contele Dracula

Reusim sa iesim din sat, cu pasi grabiti, contele incercand sa pastreze o oarecare distanta fata de mine. Nu imi adreseaza nici macar un cuvant si nu imi arunca nici macar o privire, iar eu nu am destul curaj sa pornesc o conversatie. Vreau doar sa ma indepartez cat mai mult de satul acesta si sa ajung cat mai repede acasa. As fi vrut sa il intreb daca ma duce cu adevarat acasa, dar mi se pare o intrebare stupida. Din moment ce m-a salvat bineinteles ca ma va lasa sa traiesc. Incerc sa tin pasul cu el, dar cu greu reusesc. Ma opresc putin pentru a rasufla. Ma simt complet deshidratata. Contele isi intoarce privirea rece spre mine si se apropie. Simt cum inima imi ingheata in piept. Desi m-a salvat nu pot sa imi controlez frica. Stiu cat de salbatic poate sa fie.

-Acopera-te cu asta! spune el aruncandu-mi mantaua sa.

Desi nu inteleg de ce vrea sa fac asta, execut intocmai ordinul.

-Acum inchide ochii! imi porunceste el si simt cum ma ia in brate.

Dintr-o data simt un curent puternic de aer. Vantul parca a luat-o razna si incepe sa bata cu o viteza cu mult peste limita normala. Simt o usoara ameteala, dupa care mainile sale imi dau drumul pe ceva deosebit de moale. Deschid ochii si observ ca ma aflu intr-o incapere imensa, inalta si cu peretii frumos sculptati, avand un stil arhitectural care imi cucereste privirea. Pe pereti sunt agatate diferite tablouri. Incaperea nu are deloc ferestre, dar este luminata de o multime de lumanari, unele atasate pe pereti, iar altele agatate in tavan, in niste candelabre imense. Observ intr-o vitrina din dreapta mai multe carti. Vladimir disparuse si ma lasase singura, pe un pat mare din lemn, cu asternuturi din catifea si perne pufoase. Ochii mei zaresc o usa in dreapta si ma indrept spre ea. Deschid si aceasta conduce intr-o alta incapere, la fel de mare si bine luminata. Aici il observ pe conte, care se intoarce, tinand in mana un potir auriu.

-Destul de interesat, nu-i asa? ma intreaba de data aceasta cu o voce putin mai calda, dar care imi transmite acelasi fior rece.

Nu raspund si decide sa continue tot el, apropiindu-se incet.

-Cu secole in urma, acest loc era doar o pestera subterana. Oamenii o foloseau ca loc de intalnire pe ascuns pentru a complota impotriva vrajitoarelor. Pe urma a inceput sa fie vazut ca unica scapare. Ca un loc unde sa se ascunda si de asemenea unde pot sa duca o viata normala, de aceea au inceput sa il amenajeze. Dupa ce vrajitoarele au fost arse, lumea l-a abandonat. Mi s-a parut locul perfect pentru a locui, departe de lumina Soarelui, departe de oameni. Am facut mai multe ajustari si asta a iesit. Cand esti singur atata timp te cam plictisesti.

Imi dau seama ca Dracula ma adusese e in castelul sau subteran si acest lucru ma inspaimanta.

-Multumesc ca m-ai salvat! O sa ma lasi sa plec acasa, nu? intreb eu timid, fiindu-mi teama de reactia sa.

Acesta zambeste cu jumatate de gura si imi intinde potirul.

-Trebuie sa fii insetata! rosteste apoi revenind la fata serioasa.

Refuz sa ii iau potirul din mana, zambetul sau dandu-mi sentimentul ca ceva nu e bine. El asaza potirul pe masuta de langa mine.

-Esti primul om pe care nu am putut sa il ucid. Cand mi-am infipt coltii in gatul tau fraged ar fi trebuit sa iti sorb sangele pana la ultima picatura, dar nu am facut-o. Ceva m-a oprit. Mi-ai rostit numele de om. In momentul acela o multime de amintiri pe care le credeam demult uitate mi-au revenit in minte. Mi-am amintit de perioada in care am fost om si de momentul in care am murit. Am revenit din morti si primul meu gand a fost sa ma intorc acasa. Am alergat cu o viteza mult mai mare si in cateva clipe am ajuns la casa parintilor mei. Am privit mai intai pe fereastra. Serveau cina, imbracati in negru. Erau tristi, crezand ca m-au pierdut pentru totdeauna. Mama si-a intors capul spre fereastra si m-a zarit. A alergat fara sa stea pe ganduri si m-a imbratisat. Am simtit o bucurie enorma cand a facut acest lucru, dar in timp ce ma imbratisa ii auzeam inima care pompa sangele mult prea repede. Mirosul sangelui ei m-a facut sa imi pierd complet ratiunea si o sete cumplita m-a facut sa o vad pe cea care mi-a dat viata ca pe o prada. Dupa ce am lasat-o fara suflare, setea a devenit si mai puternica si a urmat tata, care ramansese socat de scena de mai devreme. Dupa ce am terminat si cu el, setea parca mi s-a mai potolit si ratiunea a inceput sa imi revina. In fata mea stateau doua trupuri lipsite de viata. Am alergat cat am putut de repede in padure, ingrozit de monstrul care am devenit. Spre dimineata soarele a inceput sa ma arda si m-am ascuns intr-o pestera. Setea mi-a devenit din nou tot mai puternica si spre seara m-am intors in sat, devorand orice suflet intalneam in cale. Cu totii erau o simpla prada pentru mine, singurii care erau in siguranta erau cei aflati in locuinte. Cu fiecare noapte care trecea deveneam mai mult un animal si mai putin om. Intr-o zi, in pestera in care ma ascundeam a venit ea...Scumpa mea sotie Anabela...Nu stiu cum m-a gasit. A intrat si s-a apropiat de mine. Am tipat la ea sa plece, dar ea mi-a zis ca stie cum sa ma salveze. Mi-a spus sa ma concentrez si sa ma lupt cu fiara din interior. Am incercat sa fac intocmai, dar nu am putut sa o controlez....Am ucis-o fara mila...In momentul in care mi-ai rostit numele, mi-ai amintit de ea si asta e cea mai dureroasa amintire cu putinta.

Aceasta poveste imi creaza sentimente contradictorii. O parte din mine vrea sa simta mila pentru destinul tragic al lui Vladimir, pentru faptul ca vrajitoarea blestemandu-l l-a facut sa isi ucida persoanele pe care le iubea cel mai mult. O alta parte e insa ingrozita, mai ales de faptul ca in ochii lui Vladimir nu observ nici o emotie, iar vocea sa e la fel de clara si rece ca pana acum. Ma indrept catre masuta pentru a lua potirul cu apa.

-Vrajitoarea m-a blestemat la suferinta si chinuri pentru eternitate. A creat din mine un monstru care si-a ucis familia si pe multi altii, dar mi-a lasat si o constiinta care sa ma chinuie, care sa ma faca sa imi doresc moartea.

-De ce nu ai ales sa mori atunci? il intrerup eu. Ai spus ca razele soarelui te ard.

-Adevarat, dar nu e atat de usor. Orice se afla in interiorul meu isi doreste cu ardoare sa traiasca. In momentul in care simt pericolul, fiara din mine se dezlantuie si face tot posibilul sa se fereasca.

Iau potirul in mana, dar inca nu il duc la gura, deoarece incepe din nou sa vorbeasca.

-Credeam ca destinul meu e sa traiesc cu blestemul acesta o eternitate, deoarece nu exista nici o cale sa scap de el. In momentul cand ai aparut tu am inteles ce inseamna acest lucru cu adevarat si am gasit singura metoda care sa imi poata curma suferinta si chinurile in care ma aflu.

-Care este aceea? il intrerup din nou, dar ma priveste intens, fapt ce face ca sangele sa imi inghete in vene, asa ca duc potirul la gura si iau o inghititura buna.

Arunc potirul din mana imediat, deoarece ceea ce se afla in el nu era apa. 

-Ce e asta? Ce mi-ai dat? intreb eu incercand sa scuip afara lichidul gretos, dar prea tarziu, deoarece deja il inghitisem.

-Mi-am dat seama ca nu am de ce sa sufar o eterninate. Singurul mod prin care o sa scap de blestem e sa il accept, sa accept ceea ce sunt, adica cea mai puternica creatura existenta. Daca traiesti eternitate, binele si raul nu se mai deosebesc. De ce sa imi mai pese? Pot sa fac orice vreau, sa fiu orcine vreau. Pot sa stapanesc lumea. 

-Ce vrei sa spui? Ce mi-ai facut? tip eu aruncandu-ma la pamant deoarece in jurul gatului simt o durere cumplita.

-Ti-am dat sange. Curand transformarea ta va fi completa. O sa fii ca mine! spune el cu acelasi zambet ca mai devreme.

-Ce? De ce faci asta? tip eu din rasputeri.

-Tu o sa fii prima mea creatie. O sa dau nastere unei noi specii care o sa imi asigure statul care mi se cuvine. Toata lumea o sa ma slujeasca curand, asa cum merit, deoarece sunt cel mai puternic! spune el cu un ton ridicat.

-Nu o sa fac niciodata asta! Nu vreau sa fiu ca tine!

-Bineinteles ca vrei! spune cu o voce mai domoala. Ai simtit asta, ai visat asta! Ca si om esti slaba. Te-am urmarit prin ochii cioarei. Am vazut cum ti-au ucis prietenul si tu nu ai fost in stare sa faci nimic. Nu ti-ai fi dorit sa fii destul de puternica incat sa ii salvezi viata?

Aceasta intrebare face ca ochii sa imi lacrimeze.

-Sateanul acela te-a umilit si si-a satisfacut toate poftele trupesti cu tine. Nu ti-ai fi dorit sa ai puterea sa te aperi?

Simt cum respiratia imi devine tot mai slaba si fortele incep sa ma paraseasca. Vladimir ma mangaie usor pe fata:

-Nu o sa te mai simti asa niciodata! O sa mori acum si fata care esti o sa moara odata cu tine. Te vei trezi ca o persoana noua, puternica, ca cineva careia nimeni nu o sa poata sa ii mai faca rau vreodata.

-O sa mor? soptesc inspaimantata.

-Shh...Nici macar nu o sa iti dai seama. Cand te vei trezi o sa simti ca si cand ar fi trecut doar cateva secunde.

Ma ghemuiesc cat pot de mult in bratele sale, care nu ma parasesc. Ochii mi se inchid si simt cum sufletul imi paraseste incet acest trup.