Mireasa lui Dracula (necesită editare)

6. Intoarcere neasteptata

 -Colț! strig eu cu toata forta ce mi-a mai ramas. 

Cainele da drumul pantalonului de care m-a apucat si se pregateste sa imi atace fata. Incerc sa ma protejez cu mainile, acoperindu-mi capul. Astept sa isi infinga coltii ascutiti in muschii mei, dar acest lucru nu se intampla. Cainele incepe sa latre mai tare ca pana acum, speriat. Deschid ochii si la inceput mi se pare ca nu vad bine. O cioara neagra a sarit la fata animalului, zgariindu-l cu ghiarele si lovindu-l cu ciocul. Ma feresc la o parte si privesc ingrozita aceasta batalie. Cioara incearca sa ii zgarie ochii, dar cainele nu se lasa, incercand sa o indeparteze cu labele, dar abea daca reuseste sa o atinga, deoarece cioara se fereste de el in zbor. Dupa minute bune de lupta, cainele reuseste sa o prinda si o sfasie cu coltii-i ascutiti, lasand in urma numai pene negre. Se indreapta apoi cu botul insangerat spre mine. Ar fi trebuit sa alerg, acum imi dau seama de asta, dar nu mai am putere. Trupul imi e mutilat de zgarieturi, sunt plina de sange amestecat cu pamant de la atatea cazaturi, gura imi e uscata, dar cel mai rau lucru sunt muscaturile de la gat. E ca si cum un venin arzator mi-ar fi patruns in interior. Durerea provocata de acestea e insuportabila. Privesc bestia neagra fara nici o speranta. Ochii ei salbatici imi taie respiratia. Tot ce stiu e ca nu vreau sa mor. Nu acum dupa ce m-am zbatut atata ca sa supravietuiesc. Am un noroc de necrezut deoarece nici de data acesta nu ma ataca. Cerul parca se intuneca si de nicaieri apar zeci de ciori care sar asupra lui Colt cu ghiarele. Cainele se intoarce ca si turbat in toate partile, cautand o cale de scapare, dar e inconjurat. O lupta aprinsa are loc, in urma careia Colt cade la pamant, trupul fiindu-i de nerecunoscut deoarece era complet desfigurat. Inainte de a respira pentru ultima oara pe lumea aceasta, scoate un urlet care imi ingheata sangele in vene. In jurul sau sunt o multime de ciori pe care reusise sa le doboare, celelalte luandu-si zborul si disparand in vazduh. 

Incerc sa imi explic ceea ce se petrecuse, dar nici o explicatie logica nu pare potrivita. E evident faptul ca ceea ce s-a intamplat e de domeniul supranaturalului. De ce ciorile mi-au salvat viata? Imi amintesc de faptul ca o cioara m-a urmarit de cand am ajuns in acest tinut, iar aceasta cioara era trimisa de ''cel cu ochii rosii'', ceea ce face totul si mai de neinteles. Ma opresc din gandit deoarece ceea ce apare in fata mea ma ingroozeste mai mult decat orice lucru la care fusesem martora in aceste ultime ore. Ana impreuna cu alti doi sateni stau in fata mea nemiscati, ca si cum ar fi niste statui fara viata. Privind-o pot sa observ frica din ochii ei, iar fata ei e alba ca varul. Incerc sa imi dau seama de ce e atat de ingrozita: din cauza cainelui ciopartit si a ciorilor din jurul sau, sau din cauza ca ma vede pe mine cu fata zgariata, parul ciufulit, hainele rupte si plina de sange peste tot. Probabil ca oricine s-ar fi speriat de mine vazandu-ma asa. Dupa cateva clipe, Ana respira profund si imi da raspunsul la aceasta nelamurire, rupand tacerea:

-Lucia...Esti in viata..spunea ea cu o voce tremuranda, nedandu-mi seama daca ce a rostit era o intrebare sau o exclamatie.

Da, ceea ce a speriat-o e faptul ca traiam. Sa inteleg ca se astepta sa mor? Desigur, doar eram sacrificul.

-Prindeti-o! ordona ea celorlalti doi, cu o voce atat de aspra si sigura, aratand ca orice teama disparuse. 

Unul dintre sateni se apropie de mine cu o sfoara, legandu-ma de maini.

-De ce imi faci asta? intreb eu zbatandu-ma, dar fara succes.

Ana nu imi raspunde. Priveste acum ingrozita la cainele mort.

-Ce naiba s-a intamplat aici? inteaba celalalt satean.

-Colt!...sopteste Ana suspinand, aratand o mica urma de tristete dupa moartea animalului.

Ochii ei se umezesc putin, dar nu lasa sa ii cada nici o lacrima, revenind rapid la infatisarea rece de adineauri.

-Ia si cainele! porunceste aceasta din nou. Sateanul ezita o clipa, aratandu-se scarbit, dar executa ordinul primit. Il leaga pe caine de picioare si incepe sa il traga dupa el.

Incepem sa mergem, probabil inspre sat. Nimeni nu scoate o vorba. Ma impiedic de cateva ori deoarece abea reusesc sa imi tarasc picioarele. De fiecare data cand incep sa pornesc o converasatie pentru a afla ce se intampla, mi se ordona sa tac, primind chiar cateva lovituri. Iesim din padure. Soarele arde atat de puternic incat simt ca imi prajeste fata. Mi-e atat de sete si ma simt deshidratata, dar incerc sa rezist. Intram in sat. Pe strada oamenii se opresc din orice activitate cand trecem prin dreptul lor. Privesc ingroziti, terifiati chiar, in directia noastra. Desi mi-as dori sa cred ca se uita la cainele tarat de acel barbat, imi dau seama ca toti sunt speriati de mine. Ana nu se opreste sa le dea vreo explicatie, ci isi continua drumul, privind inainte. Ne oprim in fata casei Anei, de unde iese tatal acesteia. In jurul nostru s-a strans o multime de oameni, cu totii indreptandu-si privirile inspaimantate spre mine. Unul dintre ei rupe tacerea:

-Ce e asta? Cum de inca mai e in viata?

Se apropie apoi de mine, examinandu-mi muscaturile de la gat.

-E imposibil! striga altul din multime.

-Am gasit-o in padure. Am auzit urletul lui Colt si cand am ajuns am vazut-o pe ea acolo, iar cainele zacea mort in fata sa, spune Ana aratand spre mine.

-Cum de ai reusit sa scapi? Niciodata nu s-a mai intamplat asta? spune tatal Anei prinzandu-ma de barbie.

-Va rog...lasati-ma sa plec..spun eu cu o voce slabita.

-Cine ti-a dat voie sa vorbesti? striga cel care ma adusese, lovindu-ma in spate. Desi nu a fost o lovitura puternica, cad in genunchi.

-Ce facem cu ea? intreaba Ana.

-Nu stiu. O sa o interogam dupa ce isi revine putin. Putem sa o ducem la mine. E plina de rani si probabil ii e sete, spune o femeie mai in varsta, apropiindu-se de mine.

-Nu! riposteaza tatal Anei. Nu stim ce s-a intamplat! Inchideti-o langa celalalt! Trebuie sa reunim consiliul de urgenta. Anuntati pe toata lumea.

Multimea pare sa fie de acord, desi femeia ma priveste cu mila, dar nu imi mai pasa de nimic. Langa celalalt? O scanteie de speranta imi incolteste in suflet. Asta inseamna ca Austin e in viata! Dintr-o data chipul mi se lumineaza. Doi sateni se apropie si ma ridica. Din multime apare o fata cunoscuta care alearga spre mine bucuroasa.

-Lucia! striga aceasta incantata.

In sfarsit cineva care nu e speriat de mine! Sofia ma imbratiseaza fericita, dar este trasa imediat de mainile dure ale tatalui sau.

-Ce cauti aici! tipa acesta la ea. Ana, du-o in casa!

Sofia incepe sa planga, probabil vocea aceea groasa o speriase. 

-Dar, tata...spune aceasta printre lacrimi. Unde o duceti? 

Asta e o intrebare buna, dar la care nu raspunde nimeni. Ana o ia de mana pe Sofia si o taraste cu brutalitate in casa. 

Caldura soarelui si faptul ca nimeni nu imi daduse nici macar un strop de apa imi inmoaie picioarele. Nu mai pot face nici un pas si cad la pamant. Desi o voce imi porunceste sa ma ridic, simt o ameteala si ochii mi se inchid, dupa care intuneric absolut.

-Lucia...Lucia! aud o voce cunoscuta si tresar din somn.

-Austin...rostesc aproape in soapta.

Imi deschid usor ochii. Incerc sa imi misc capul, dar durerea de la gat reinvie, facandu-ma sa regret ca am facut acest lucru si inchid din nou ochii.

-Lucia, trezeste-te! aud din nou vocea aceea blanda si o mana ma atinge usor.

Deschid ochii cu mai mult entuziasm si un zambet imi apare pe fata. Respir adanc:

-Traiesti...

Ma ridic si ochii imi lacrimeaza. De data acesta sunt lacrimi de bucurie.

-Nu credeam ca o sa te mai vad vreo data! spun eu si il imbratisez. Pentru o clipa nu mai simt deloc durerea ranilor, dar aceasta revine rapid.

Dupa aceasta imbratisare emotionanta, imi atinge obrazul, stergandu-mi lacrimile cu palmele.

-Nici eu nu credeam ca o sa va mai vad pe vreunul dintre voi, imi spune sarutandu-ma pe frunte.

Dupa acest gest zambetul imi dispare, lasand locul unei fete ingrijorate. 

-David, unde e Austin? intreb eu, stiind deja raspunsul la aceasta intrebare, sau cel putin imi inchipuiam ce s-a intamplat.

-Austin? ma priveste David mirat. Nu l-am mai vazut de cand am pornit la castelul in ruine!