Mireasa lui Dracula (necesită editare)

21. Un nou rasarit

Soarele probabil ca si-a aruncat primele raze si un nou rasarit anunta sa stearga toate terorile din noaptea ce a trecut. Inchid ochii si incerc sa imi linistesc mintea, sa imi alung orice gand chinuitor, orice amintire. Vreau sa aud vajaitul vantului din departare, fosnetul copacilor din padure, caraitul ciorilor; sa aduc la tacere fiecare voce care imi rasuna in minte si sa dau la o parte fiecare imagine. 

-Nu te-ai atins de potirul cu sange! rosteste Vladimir, observand ca stau nemiscata intr-un colt.

Raman cu ochii inchisi, refuzand sa ma misc din locul in care mi-am gasit starea.

-Ce rost are? Nu o sa imi stinga setea. Daca beau din el...doar o sa imi doresc mai mult. 

-O sa iti recapeti fortele. Trebuie sa fii din nou puternica! 

-Puternica? Asta nu e putere... E ceva ce ne domina. Cand nu ne mai putem controla asta nu inseamna cumva slabiciune? intreb neasteptand neaparat un raspuns.

-Adevarat! Puterea noastra e slabiciune. Trebuie doar sa iti gasesti ceva care sa te controleze. 

-Ce anume? Tu ai gasit asa ceva?

-Asta depinde de tine. Am fost un monstru incontrolabil veacuri de-a randul, pana in noaptea aceea, cand ai aparut tu. Cumva m-ai facut sa ma controlez. Vocea ta m-a facut sa am puterea de a lupta impotriva fiarei din mine. De asta nu pot sa te ranesc. Tu esti puterea mea, Lucia. Tu scoti din mine ceea ce este mai bun. Eu, in schimb te fac sa iti scoti la iveala partile cele mai intunecate. Trebuie sa iti gasesti singura puterea. Ceva mult mai puternic decat ceea ce e in tine. Bea asta acum! Ai incredere in mine! 

Vladimir imi inmaneaza potirul pe care il duc usor la gura. Ezit pentru o clipa, dar privirea sa tandra imi da incredere. 

-Vladimir...rostesc incet dupa ce termin.

-Ce este? ma intreaba aproape in soapta, o soapta atat de blanda, grijulie.

-Nu te urasc...

-Ce? La ce vine asta?

-Cand am zis ca te urasc, ca esti cel mai rau lucru care mi s-a intamplat...vroiam doar sa te ranesc...

-Ma bucur sa aud asta! Nu as fi suportat sa ma urasti! imi zambeste scurt si ma saruta pe frunte.

-Si inca ceva...Nu poti avea incredere in Ana!

Imi zambeste de data asta usor ironic.

-Aici vroiai sa ajungi. Ca sa stai linistita, nu mai am incredere in nimeni. Te-ai asigurat tu de asta! O sa plec acum. Trebuie sa se trezeasca. Poti sa mergi sa il vezi.

-Vladimir...Cum ai reusit sa...sa nu iti pierzi mintile dupa ce i-ai ucis pe toti cei pe care ii iubeai? 

-Oh, Lucia...imi mangaie usor fata. Nu am reusit. M-am pierdut pentru o vreme, mi-am pierdut ratiunea. Nu voi lasa ca asta sa ti se intample si tie. 

De data aceasta ma imbratiseaza, mainile sale puternice, ca de otel, incolacindu-se in jurul trupului meu care imi pare extrem de slabit. Ador sa il simt atat de protector. In bratele sale am impresia ca nimic rau nu mi se poate intampla. Defapt asta sunt eu. Nu pot percepe o nenorocire pana cand nu se intampla cu adevarat. Sper ca de acum inainte nu se va mai intampla niciodata. Ochii mi se umezesc si simt nevoia sa plang.

Imi sterg rapid lacrimile si ma indrept inspre incaperea unde era inchis Alan, dupa ce contele pleaca, dar observ ca cineva se afla deja acolo cu el. Era Quinn. 

-Deci...cum ne gasiti? Cum se face ca nu va putem mirosi sau simtii bataile inimii? Aveti o inima, nu?

Alan rade.