Mireasa lui Dracula (necesită editare)

26. Mireasa intunericului (ultimul capitol)

Simt ca plutesc desupra tuturor lucrurilor. Ma simt infinita si nimic in acelasi timp. In jurul meu totul e alb, invaluit intr-o lumina puternica. Nu simt nici bucurie, nici tristete, nici sete, nici un fel de tulburare. Tot ce pot sa simt e o liniste deplina. Privesc in jur si incerc sa disting ceva din albul acela orbitor. Incet incep sa mi se contureze in fata copaci, multi copaci, iar apoi zapada infinita, dupa care mai multe trupuri. Imi dau seama ca ma aflu tot in Rusia. Observ doua siluete imbratisandu-se. Sunt Quinn si Alan. Amandoi au fetele invaluite in lacrimi. Il observ apoi pe el. Vladimir nu s-a dezlipit inca de trupul meu, care acum probabil ca e la fel de rece ca gheata din jur. Mi-as dori sa il ating, dar imi dau seama ca am devenit o umbra. Nu ma poate observa sau simti. Privind la corpul meu lipsit de viata un fior ma cutremura. Nu am timp de gandire deoarece, privind in urma, observ cum albul devine cenusiu, dupa care incepe sa se intunece tot mai mult. E noapte, gandesc eu, dar intunericul pare sa inghita totul: copacii, zapada, Quinn, Alan...rapid chipul lui Vladimir dispare in noaptea terifianta care se apropie. Raman pe loc.

-Vino, Lucia! Trebuie sa ne grabim! aud o voce cunoscuta si tresar din nou.

Privesc inainte si totul se insenineaza deodata. E Lesley...Purta o haina alba, iar suvitele-i roscate ii straluceau. Chipul sau pare angelic. E mai frumoasa decat mi-o amintesc. In urma mea, din intuneric pare sa se nasca ceva.

-Vino cu mine, Lucia! aud o voce la fel de cunoscuta, dar nu reusesc sa imi dau seama cine este.

-Trebuie sa ne grabim! insista Lesley. 

Alaturi de ea apare si David, care imi rosteste acelasi lucru. Zaresc de asemenea imaginea bunicii, dar fata acesteia pare mult mai tanara. Zambetul sau cald imi aminteste de copilarie. A murit cand aveam doar cinci ani, dar a ramas in amintirile mele.

-Scumpa mea Lucia! aceasta imi intinde mana si eu aproape ca i-o ating cu varfurile degetelor.

Il zaresc si pe Austin. Zambesc si alerg spre el, indepartandu-ma de intunericul care ma cheama. Privindu-l pe Austin nu simt pacea pe care am simtit-o la vederea celorlalti. O neliniste ma strabate. Imi amintesc de clipa in care a plecat si ultimele lui vorbe imi rasuna in minte. Privindu-l simt ca l-am dezamagit. "'Promiteti-mi ca o sa aveti grija unul de celalalt!" I-am promis asta, dar nu am reusit sa imi tin promisiunea. L-am lasat pe Alan acolo in urma mea, probabil distrus ca nu a reusit nici el sa isi pastreze promisiunea de a ma proteja.

-Haide! imi rostste acesta, cu aceeasi voce blanda, intinzandu-mi mana. 

Imi alung orice gand si incerc sa ma bucur ca m-am reintalnit din nou cu toate persoanele pe care le iubesc. Mai privesc odata in urma si observ cu claritate ceea ce a renascut din intuneric. Mai frumoasa ca niciodata, apare ea. Ochii aceia salbatici de felina ma privesc. Serafiana nu mai arata ca tanara aceea care se zbatea printre flacari ci ca o adevarata regina.

-Vino cu mine, Lucia! Locul tau nu e acolo. Apartii intunericului. Esti mireasa intunericului...

-Vino cu noi. O sa iti gasesti pacea! rostesc celelalte voci, impreuna.

Sunt gata sa le urmez. O sa fiu cu bunica si Lesley si David...si Austin. Pentru nimic nu as renunta la asta.

-Locul tau e langa Vladimir! rosteste Serafina si asta ma face sa raman pe loc.

Vladimir...Toata linistea mea se tulbura la gandul ca am murit. Incerc sa imi imaginez cum trebuie sa se simta si nu reusesc. Nimic nu poate reproduce atata suferinta.

-Am murit, iar el nu poate muri... Nu o sa ne mai intalnim niciodata...gandesc cu voce tare. 

-Adevarat! El nu poate muri, dar tu poti invia!