Căutând-o pe Julieta

Capitolul 12

Hei, lume! Aici e capitolul al doisprezecelea şi sper să vă placă! De data asta vreau nişte păreri pentru că data trecută n-am avut niciuna. Weekend fain vă doresc!

~~~

       — A adormit, constată Dylan trecându-şi mâinile prin păr.

       — Îți va fi greu să îl trezeşti, am adăugat privindu-l deznădăjduită. Micuțul Edy a adormit pe canapeau din sufragerie în aşteptarea lui tati, după o zi atât de obositoare pentru el.

       — Va plânge puțin, dar nu avem în contro, îmi răspunse resemnat apropiindu-se de el. Ceva din interiorul meu mă împingea să nu-l las să facă asta şi un altceva mă contrazicea, spunându-mi că nu am niciun motiv pentru care să fac asta. Dar, totuși, micuțul cu ochii albaştri dormea atât de profund încât nu îmi venea să îl las să place. Recunosc, copiii nu sunt feblețea mea, însă de Edy m-am ataşat prea repede şi nu pot înțelege de ce.

       — Puteți să rămâneți la mine în seara asta, am venit eu cu ideea, regretând imediat că am făcut asta. Până şi din privirea lui Dylan am înțeles că ideea asta nu e bună.

       — Nu ştiu... ezită gânditor. Mă gândesc că te-am deranjat destul cu Edy astăzi şi... nu aş mai vrea să te încarc şi cu asta, continuă convingător.

       — Dar nu e nici un deranj, Dylan! am insistat privindu-l în ochii aceia căprui şi calzi. După expresia feței lui părea puțin încurcat, însă nu se sfia să mă privească în ochi la rândul lui.

       — Julie... spuse ca şi cum nu m-ar fi putut refuza, chiar dacă el îşi dorea să facă asta.

       — Eşti şi tu obosit, am adăugat zâmbindu-i larg. Cred că era pe punctul de a ceda.

       — Doar pentru tine, Julie! oftă învins, găsind puterea să îmi zâmbească într-un mod mai mult decât superb. Vino aici!

       Nu ştiam cum să îi interpretez gesturile, dar ştiam că avea să urmeze o apropiere cam intimidantă ce avea să mă facă să mă simt foarte stânjenită. Totuși, mânată de o energie interioară, m-am trezit fiind la o distanță foarte mică de Dylan. Nu puteam să stau şi eu mai departe?

       — Eşti o prietenă grozavă, ştii? mă întrebă trăgându-mă grijuliu în brațele lui călduroase. Dacă nu îți merg caloriferele iarna, poți să îl rogi pe el să te îmbrățișeze şi problema se rezolvă. Ce tot vorbesc eu aici! Dylan mă copleşeşte cu vorbele lui şi eu aproape că leşin, totuși, gândurile mele mă fac să cred că înnebunesc.

       — Acum am aflat, am mormăit în cămaşa lui îmbibată cu un parfum puternic de bărbat. Dumnezeule, mi se face rău! Am nevoie de aer.

       — Eşti o femeie incredibilă, de unde ai atâta energie să faci atât de multe lucruri? mă întrebă distanțându-se de mine, însă încă sunt în brațele, iar asta mă face s-o iau razna. Şi nu în sensul bun.

       — Am locuit cu fratele meu până acum două săptămâni, deci am fost obişnuită cu munca grea, i-am răspuns încercând să par relaxată, dar cum să fiu aşa când el încă îşi ține mâinile pe talia mea.

       — Sigur eşti om? glumi trăgându-mă de obraji.

       — Da, i-am răspuns râzând. Haide să-l trezim pe Edy, ar trebui să-l schimbăm în nişte hăinuțe mai subțiri şi să îi pregătim pătuțul.

       — Fac eu asta, spuse calm privindu-mă încă o dată în ochi. În acel moment am simțit acea căldură enervantă cuprinzându-mi corpul. Probabil sunt roşie ca un rac, însă sper ca Dylan să nu vadă asta.