Căutând-o pe Julieta

Capitolul 41

Patru şi douăzeci de minute dimineața.

Atât era ceasul şi eu încă nu reuşeam să închid un ochi. Aveam o presimțire ciudată în interiorul meu încât nici nu puteam să mă mai odihnesc cum trebuie şi nici să mănânc, mă seca de viață, chiar dacă nu ştiam din ce cauză.

Am deschis mesageria telefonului, derulând printre mesajele de la Dylan. Îl rugasem să vorbească cu mine până pe la unu, însă după aceea nu mi-a mai trimis niciun mesaj pentru că adormise cel mai probabil.

Zâmbeam incontrolabil la unele mesaje amuzante şi la nenumăratele declarații de dragoste din seara aceasta. Acea aşa-zisă despărțire îl marcase destul de mult, căci era parcă o altă persoană, avea o mai mare atenție la detalii şi nu ezita să-şi dedice tot timpul liber mie.

Am tresărit când pe ecran i-am zărit numele, fără să mă mai gândesc că aş putea să îi dau de bănuit, am glisat în aşa fel încât să îi răspund.

— Nu dormi? i-am auzit glasul plin de mirare şi m-am amuzat uşor. Se pare că nici el nu avea somn.

— Am încercat, dar ceva nu mă lăsa să fiu liniştită, Dylan! m-am plâns, sperând ca el să vină cu o explicație care să mă poată linişti.

— Ce te frământă? oftase zgomotos, pe putându-se auzi o gălăgie destul de puternică. Pe unde umbla Dylan la ora asta?

— Aş vrea să ştiu, i-am răspuns deznădăjduită. Poate din cauză că zilele următoare vor fi grele, ştii că nu-mi este deloc uşor să mă văd cu Giselle, cu toate că eu i-am cerut asta.

— Am obosit să-i tot aud numele, iubito! vocea lui răguşită mă făcuse să-l cred în totalitate, într-un fel mă simțeam şi eu ca el.

— Se va termina curând, Dylan. Promit să nu te dezamăgesc! am şoptit în microfonul telefonului în timp m-am ridicat în fund pentru a bea puțină apă.

— Să n-o faci, iubito! Oricum, vreau să te întreb ceva.

— Ce anume? am tresărit curioasă, ducându-mi părul după urechi.

— Vreau să ne întâlnim!

— Când?

— Acum.

— Eşti nebun, Dylan? am râs amuzată, trântindu-mi capul în perne. Poate că era într-adevăr nebun, dar ştiam că ceva nu era în ordine cu el, poate şi din cauza asta fusesem neliniştită. Ce cauți la ora asta pe drumuri? am revenit curioasă, sperând să-mi spună adevăratul motiv.

— Coboară! Îngheț de frig, răspunse uşor deranjat şi cu vocea slăbită.

— Ce mă pui tu să fac! E ultima dată, l-am amenințat în şoaptă, stârnindu-i amuzamentul. Am luat o pereche de pantofi la întâmplare şi am ieşit în cea mai mare linişte din apartament, făcând la fel şi pe scări. Eram singura nebună care ieşea la ora asta din apartament îmbrăcată doar în pijamale şi încălțată cu o pereche de pantofi cu toc total nepotriviți. Călcasem şi de câteva ori rău cu ei, ba chiar voiam să scap de ei, dar răcoarea serii nu mă lăsa să fac asta.

Cum am ieşit din bloc, l-am zărit pe Dylan stând rezemat de maşina lui neagră şi privind înspre telefon. Nu am putut ignora ținuta elegantă pe care o purta, lucru ce mă făcea să îmi creez tot felul de idei în minte. De unde venea la ora asta?

— Hei, l-am salutat cu zâmbetul pe buze, lăsându-mă cuprinsă de brațele lui călduroase. Mi-am aşezat capul pe pieptul lui, simțindu-mă în sfârșit mai liniştită. Ce-i cu tine îmbrăcat aşa? nu m-am putut abține să nu întreb pentru că îmi stârnise curiozitatea.