Căutând-o pe Julieta

Capitolul 27

— De ce erai aşa deprimată mai devreme? a spart liniştea, deschizându-şi nasturii de la sacou ce păreau a-i încorseta trupul. Mi-am ridicat uşor sprâncenele uimită, căutând un răspuns destul de bun pentru George.

— Nu e cea mai bună zi a mea, i-am răspuns încă bosumflată, amestecând energică cu lingurița în cana mare de ceai pe care tocmai o comandasem. Încă eram sub efectul răspunsului lui Edy, iar prezența lui George nu mă ajuta cu nimic, ba chiar mă făcea să mă simt şi mai prost.

- Nu cred, îmi răspunse detaşat, sorbind din cana lui. Nu ți-am făcut capul calendar azi aşa că nu îmi explic ziua rea pe care o ai, a spus totul cu o rapiditate uimitoare, privindu-mă în tot acest timp de parcă aş fi fost o prietenă apropiate şi nici de cum o angajată problemă. Hilar, nu?

- Nu ştiu dacă tu eşti cel mai în măsură încât să simt că aş putea să îți povestesc, am ezitat, realizând imediat că aş fi făcut cea mai mare prostie dacă m-aş fi destăinuit lui.

Eu îl învăț pe Edy, el e directorul, iar o relație cu tatăl copilului căruia îi sunt învățătoare nu e un lucru uşor de spus lui George, cu toate că nu are mai mult de treizeci de ani. Unul ca el ar putea înțelege, însă când mă gândesc la cât de arogant este, prefer să îl las în pace.

- Te înțeleg într-un fel. La cât de bine ne înțelegem noi, se opri din vorbit făcând nişte ghilimele imaginare, cred că nu te simți tocmai bine.

- Mersi, am murmurat, întorcându-mă la a savura cana cu ceai de mentă. Eram curioasă de reacția lui Dylan şi de cum avea să mă împace după asta. Nimic nu părea a-mi mai da şanse în privința micuțului cu ochi albaştri.

- Te conduc, mi-a spus în cele din urmă, ajutându-mă să îmi îmbrac paltonul din nou. Mi se părea prea liniştit şi calculat față de cum se purta până acum.

Am acceptat, ştiind că nu am o altă alternativă prin care să ajung acasă decât să merg pe jos. În condițiile în care voiam să ajung acasă cât mai repede, mi-am lăsat din orgoliu, ignorând faptul că eu şi George împărțeam aceeaşi maşină fără să ne luăm la bătaie.

Mi-a deschis portiera ca un gentleman, mi-a pus muzică relaxantă pe parcursul drumului şi a încercat să mențină o discuție, chiar dacă a vorbit singur mai tot timpul. Nu eram deloc cooperativă cu el şi tot nu l-am scos din sărite, iar asta mi se părea a fi ireal. Ce s-a întâmplat cu vechiul George obsedat de muncă?

- Aici? m-a întrebat, reducând viteza odată ce a intrat în parcarea complexului de blocuri în care locuiam. Am dat din cap în semn că da, scoțându-mi centura de siguranță.

- Vrei să urc? a adăugat, făcându-mă să mă trezesc la viață. Tot ce îmi mai trebuia acum era să îl mai las să urce şi sus. La naiba, era prea mult

- Nu, nu, e în ordine! m-am scuzat, grăbindu-mă să îmi adun telefonul de pe bordul maşinii. Mulțumesc că m-ai adus, i-am spus în cele din urmă, aşezându-mi mâna pe portieră şi pregătindu-mă să ies.

- Ne vedem mâine şi ai grijă să îți revii! mi-a spus energic, zâmbindu-mi leneş înainte de a ieşi. I-am răspuns în aceaşi manieră, coborând din maşină.

Probabil m-a urmărit până când am urcat în scară, plecând în cele din urmă. Am ignorat faptul acesta, gândindu-mă că acum îmi ştie şi adresa. De data aceasta am lăsat deoparte liftul, preferând să urc scările, deşi nu aveam o stare prea bună de spirit. Pe la jumătatea drumului a început să îmi sune telefonul zgomotos, neîncetând până când am ajuns în apartament. Cred că am trezit jumătate din bloc cu tonul de apel care răsuna mai tare ca niciodată în goliciunea scării.