Căutând-o pe Julieta

Reîntoarcerea

Julie
Câteva luni mai târziu

Parcasem uşor tensionată maşina în fața casei şi îmi verificasem pentru ultima dată telefonul. Spre surprinderea mea, nu aveam niciun mesaj de la Dylan şi niciun apel ratat, deşi era trecut de ora doisprezece.

Mama mă obligase să rămân la ea câteva ore şi nu ştiu cum făcusem, dar uitasem să îl mai anunț pe Dylan că ajung târziu. Acum sigur urma să răspund unui întreg interogatoriu.

Am ignorat amețeala care mi-a cuprins întreg corpul pentru a nu ştiu câta oară pe ziua de azi în momentul în care am ieşit din maşină şi am mers cu atenție până în fața uşii.

Am apăsat pe clanță şi am rămas surprinsă să văd că era încuiată. Totuși, lumina era aprinsă la etaj semn că Dylan nu dormea. Am tras aer în piept şi am bătut uşor în uşă de câteva ori până când am auzit ceva zgomot dinăuntru. Disperarea mă năpădise la un moment dat, căci credeam că adormise cu totul. Ar fi fost chiar grozav să dorm în maşină sau pe afară.

Peste câteva secunde, am dat peste fața adormită-obosită a lui Dylan şi peste o încruntătură de toată frumusețea. A înghițit în sec şi m-a lăsat să intru. Cât timp mi-am descălțat pantofii, şatenul a închis uşa în urma mea şi a păşit lent către bucătărie.

L-am urmat ca pe ace, ştiind că era supărat pe mine. Nu era nici pe departe gelos, dar nici nu îi erau indiferente anumite gesturi pe care el le considera a fi nepotrivite în anumite situații.

— Cât e ceasul? mă întrebase în timp ce-şi turnase nişte apă într-un pahar după care se sprijinise de blatul de la bucătărie. Îi simțeam ochii, privindu-mă în detaliu şi nu ştiu de ce, dar parcă nu îi puteam întoarce privirea.

— Unu fără câteva minute, i-am răspuns, lăsându-mi telefonul pe masă. Am făcut câțiva paşi spre el, dar acest gest nu prea i-a plăcut aşa că am preferat să rămân pe loc.

— Unde ai fost până acum? vorbi distant în timp ce îşi încrucişase brațele la piept. Ochii îi erau lucioşi şi căutau să sape în interiorul meu pentru a găsi adevărul.

— Am fost la ai mei, i-am răspuns simplu. A pufnit, clipă în care am ştiut că nu mă crede. Hai să mergem sus, i-am apucat încheietura mâinii cu blândețe. Nu s-a mişcat din loc şi nici nu a reacționat într-un fel. Nu-mi plăcea Dylan cel bosumflat şi suspectiv.

— Şi aseară şi acum două seri tot acolo ai fost? îmi prinse talia şi mă trase spre el fix în momentul în care voiam să mă îndrept spre dormitor. M-am lovit de pieptul lui, iar parfumul cu care mă amețise încă de la început mă făcuse s-o iau razna. Mă omori, Dylan! țipam cât de tare puteam în interiorul meu, deşi nu mă auzea nimeni.

— Da, i-am răspuns copleşită de senzația plăcută dată de mâinile lui care îmi strângeau talia uşor. Mama a vrut să mai vor...

— Şşş, mi-a tăiat orice încercare de a mă explica în fața lui în momentul în care buzele lui mi-au atins obrazul. Cât mă mai minți? vocea lui era ireal de joasă şi la un moment dat chiar s-a întrerupt. Nu cred că am mai avut un gol în stomac de mult.

— Dylan, chiar nu mint! m-am trezit vorbind. Am fost la ai mei, mă plictiseam singură, mi-am ridicat sprâncenele, încercând să îl fac să mă creadă.

— Deci te plictiseai singură, huh? îmi dăduse drumul din brațe şi urcase la etaj sub ochii mei. Faptele lui îmi dădeau un junghi în inimă la fiecare două minute şi pentru asta merita o bătaie.

Am mai stat puțin pe gânduri, iar într-un târziu am ajuns şi eu în dormitor. Am mai primit un junghi direct în mijlocul inimii când l-am văzut pe Dylan la bustul gol, stând sprijinit de marginea patului şi nu în ultimul rând, purtând o pereche de ochelari cu lentile mari.