Căutând-o pe Julieta

Capitolul 20

— Am vorbit aseară cu Edy, spuse în timp ce pregătea câteva creioane pentru desenul pe care urma să îl realizeze.

— Îi place acolo? l-am întrebat şi eu în timp ce puneam trepiedul în mijlocul camerei. Urma să iau parte la o lecție de desen, pentru că Dylan mi-a spus că s-ar putea să nu mai aibă timp pentru a mă ajuta cu orele de desen.

— Nu s-a putut obişnui, dar îi place că mănâncă multă ciocolată, vorbi absent în timp ce mai scotocea ceva prin trusele lui.

— Dulciurile astea, am oftat privindu-l cum se întoarce spre mine. Îmi zâmbi călduros, oferindu-mi câteva creioane.

— Mi-e dor de el, recunoscu învins, luându-mi mâna dreaptă în a lui. Ca de fiecare dată, simțeam cele mai ciudate senzații atunci când făcea asta.

— Şi mie, Dylan! Oricum, mai sunt câteva zile până când se va întoarce şi atunci vei fi cel mai fericit, l-am încurajat, privind cum trasează nişte linii perfect drepte. Avea nişte degete lungi şi subțiri încât mă întrebam cum poate încape atâta talent într-un bărbat atât de frumos.

— Ştii că am fi incompleți fără tine, Julie, nu? îmi şopti la ureche, atingându-mi lobul urechii uşor cu buzele. O senzație puternică, dar plăcută îmi cuprinse întreg corpul în momentul în care Dylan îmi înconjură talia cu brațul.

Mă strânse protectiv în aşa fel încât să mă lipească de abdomenul lui călduț.

— Eu unul aş fi, Julie, completă, aşezându-şi bărbia pe umerii mei.

M-am panică automat la auzul acestor cuvinte, încercând într-un fel să mă concentrez asupra desenului şi mai puțin asupra lui Dylan. Dar serios! Asta e aproape imposibil!.

— Ce m-aş face oare fără băieții mei? l-am întrebat, făcându-l să-şi afunde mai mult capul în bluza mea. 

— Va fi primul Crăciun pe care-l vom petrece împreună, exclamă fericit, prinzându-mi mai bine mâna între degetele lui pentru a mă conduce în artă desenului. Ăsta e singurul domeniu în care mă fac de râs în fața lui Dylan.

— Şi va fi unul dintre cele mai reuşit, am spus concentrată, urmărind orice mişcare a creionului pe foaie.

— Nț, de ce nu apeşi pe creion puțin?

— Nu mai încerca! Sunt prag şi pulbere, oricum, am renunțat, eliberându-mă din toată aşa-zisa îmbrățișare a lui Dylan.

— Nu te las să renunți, treci înapoi, spuse, prinzându-mă de mână, întorcându-mă din nou spre acel trepied care îmi făcea viața un calvar. Oare am să reușesc vreodată să fac ceva cu desenul?

— Ghidează-te după mine şi nu te mai panica, mă certă în glumă.

— Sunt un eşec total. Uită-te şi tu! am protestat, făcându-l să ofteze. Cred şi eu că-l doare capul din moment ce nu sunt în stare de nimic.

— Eu văd doar o femeie frumoasă care se plânge non-stop în loc să încerce să deseneze ceva, Julie!

— Mulțumesc pentru încurajare, i-am răspuns, prefăcându-mă supărată.

După câteva minute în care m-am chinuit să imit şi eu ce făcea Dylan, am pufnit enervată şi al lăsat totul baltă. Când nu mă pricep la ceva, mai bine renunț. Şi asta am făcut acum.