Căutând-o pe Julieta

Capitolul 15

În sfârșit am terminat de scris acest capitol. Vă astept in continuare parerile. Ce credeti despre schimbarile bruste de comportament ale lui Richard? Mi-ar plăcea sa mai comunic cu voi. La media am pus o melodie faină! Sper să vă placă!
_________________________

— Eu pot desena un cățelus, se mândri Edy, trăgând de nasturii cămăşii lui Dylan.

— Vrei să îmi arăți? am întrebat eu dornică să văd cât de talentat este micuțul cu ochi albaştri.

— Doar dacă desenezi şi tu, îmi răspunse mândru, cerându-i lui Dylan să-l lase jos. Micuțul e atât de energic încât nici nu pot ține pasul cu el.

— Dar eu nu mă pricep, m-am plâns, provindu-l pe blonduț în ochii lui fascinanți.

— Te ajută tati. Nu-i asa? îl privi pe Dylan rugător, iar acesta cedă destul de rapid.

După câteva exclamații de bucurie a micuțului, ne-am îndreptat spre biroul din camera lui Edy, împărțindu-l în două. O parte era a mea, iar cealaltă a micuțului. Dylan m-a ajutat să aleg câteva creioane, în timp ce Edy s-a dus drept spre camera lui Dylan de unde a venit cu nişte creioane total diferite de cele pe care le țineam eu în mână, semn că era hotărât să creeze ceva mai bun decât tăticul său.

— Are stofă de artist, am afirmat eu, făcându-i din ochi lui Dylan care îmi zâmbi amuzat.

— Nu cred că mă moşteneşte pe mine, răspunse trăgându-şi scaunul mai aproape de mine.

— De ce? Înafară de ochi şi de culoarea părului, pare întruchiparea ta perfectă, am spus, analizându-i fiecare reacție. Într-adevăr, nu părea prea fericit când o aduceam în discuție pe fosta lui iubită, însă radia de fericire când îl aduceam în discuție pe micuțul lui puiuț.

— E la fel de răzgâiat ca mama lui, mi-a spus, mutându-şi privirea asupra mea. Puteam observa tristețe în privirea lui, deşi nu arăta asta. Îl iubesc atât de mult, spuse pierdut.

— E un copil tare bun, i-am spus aşezându-mi mâna pe brațul lui. Şi tu eşti un tată minunat, dacă nu cel mai bun din câte cunosc, l-am încurajat eu, aducându-i un zâmbet pe buze.

Dylan ar fi vrut să mai spună ceva, însă Edy s-a întors înapoi în cameră, începând să vorbească fără oprire.

— O să fac un desen mai bun ca voi, spuse el concentrat la a începe desenul. Trasase câteva linii care încă nu ştiam ce însemnau, însă eram convinsă că va desena ceva mai bun decât aş fi putut face eu de una singură.

— Începem? mă întrebă Dylan, terminând de ascuțit creioanele. Am aprobat printr-o mişcare a capului, aşteptând să înceapă el primul. Dar ce să vezi? Mi-a pus creionul în mână apoi şi-a aşezat la propriu mâna peste a mea. Îmi plăcea mult căldura pe care o emana, însă m-am emoționat ca naiba de tare în scurt timp.

— Lasă-ți mâna condusă de a mea, îmi spuse relaxat cu vocea joasă. Se putea să fie mai rău de atât? Da, chiar se putea. Îmi spuse că nu putea desena de pe scaun aşa că îmi înconjurase corpul cu brațele lui.

— Mi-e frică să nu stric ceva, i-am şoptit în aşa fel încât să nu audă Edy. După spusele lui Dylan, ar fi dat vina pe el că nu ar fi participat cu nimic la acel desen. Nu luasem parte la momentele în care Edy nu se înțelegea cu Dylan, dar din câte ştiam de la şaten, micuțul avea momente în care nu îl prea suporta pe tăticul lui.

— Ai încredere! Nu strici nimic, îmi şopti la ureche, expirând aer fierbinte în părul meu.

Ceva timp mai târziu priveam şocată cum desenul făcut mai mult de Dylan, arăta precum o poză reală. Înafară de ochi, erau făcuți de mine. Liniile trasate erau tremurate şi le lipsea nota aceea de profesionalism.