At Least Last

Capitolul 1

    Doamne! Ce frig e! Simt ca o sa imi inghete urechile pana vine desteptul de Mark. Am vorbit cu el ca ne vedem la ora 19:00, la turn. I-am specificat sa nu intarzie pentru ca vin de la camin si nu am haine foarte groase pe mine. Ce Dumnezeu ii ia atat? Ma uit la fiecare parizian care trece pe langa mine, neavand nici o problema. Ce ciudati sunt si oamenii astia! Nu au nici un fel de expresie pe fata... sunt asa de seci. Imi impreunez mainile la piept si incep sa bat involuntar din picior. Imi scot telefonul din buzunarul paltonului negru pe care il purtam si incerc sa il sun pe Mark. Un ton, doua, trei si ... nimic. Il apelez incontinuu vreo 5 minute pana cand ma plictisesc si ma asez pe o banca la intamplare. Si astept, si tot astept inca vreo 20 de minute. La un moment dat, undeva in zare vad un baiat inalt si blond care se indreapta fugind spre mine. Era Mark!

-Pe unde ai umblat? In 5 minute trebuie sa fim la cafenea! Si ti-am spus ca nu intarzii! Daca racesc, tu imi platesti medicamentele!

-Ok,ok! Scuze Ona, chiar nu am vrut! Metroul cu care veneam a avut niste probleme si am ramas blocati vreo 10 minute. Nu te supara pe mine.

-Bine, bine. Nu mai palavragi, haide! Suntem asteptati si stii ca urasc asta!

M-am ridicat de pe banca din lemn unde intepenisem- la propiu, si am plecat impreuna spre Cafe Oz. Acolo, urma ca eu, Mark si alti doi colegi sa sustinem un mic concert. Pe Mark il stiu inca de cand am venit aici la colegiu, in urma cu aproape un an iar pe ceilalti doi i-am cunoscut acum cateva luni. Sunt niste oameni foarte draguti. Cred ca unii dintre cei mai draguti pe care i-am intalnit de cand am ajuns aici. Jobul pe care il am ma ajuta sa castig niste banuti si sa pun deoparte pentru garsoniera pe care vreau sa o inchiriez vara viitoare. De cand am venit aici, am avut o mie de locuri de munca. Am fost de la "fata care curata podeaua" si chelnerita, la ajutor de bucatar. Am facut tot ce am stiut si cum am stiut eu mai bine. Insa, dintre toate joburile pe care le-am avut, asta imi place cel mai mult. Nu am facut niciodata cursuri de canto si nici nu mi se pare ca sunt foarte priceputa la asta, dar ma straduiesc cat pot iar daca celui care ma plateste ii place, cu atat mai bine. Mark, care imi este si cel mai bun prieten, canta la chitara iar ceilati colegi ai mei, Martin si Oliver, ei canta la clape, respectiv tobe. Imi place mult atmosfera locului. Chelnerii si chelneritele sunt destul de simpatici si barmanul la fel. Uneori ne strangem dupa program si mai vorbim una alta, asa imi exersez si eu franceza.

Ajunsa impreuna cu Mark in fata cafenelei, o ocolim pentru a intra pe usa din spate. Cand intram, eu o iau in stanga pentru a ajunge la "cabina" iar el in dreapta pentru a se intalnii cu baietii. "Cabina" mea era defapt o camaruta intunecoasa de 2 pe 2 metrii, unde aveam suspendate cateva umerase cu niste rochite dragute, o pereche de blugi rupti si niste tricouri. Am luat blugii si un tricou negru de acolo si m-am imbracat cu ele. Mi-am pus pe cap o palarie, tot neagra,cu un bor destul de mare si am iesit. Toti trei ma asteptau la usa, aliniati. Am zambind larg cand i-am vazut si i-am salutat prieteneste. Pentru ca sunt noua in tot ceea ce inseamna concert sau cantat, am emotii inainte de fiecare reprezentatie. Toti cei din cafenea stateau cu ochii atintiti pe scena. Nu va imaginati ca era cine stie ce scena, la cam 50-60 de centimetri de podea, cu cele trei intrumente ale baietilor, un scaun inalt din lemn pentru mine si un microfon. Imediat ce s-a facut ora 20:00, cand era programat totul, am urcat pe scena. Ca de obicei, am avut un sentiment foarte frumos, de caldura. La cat de posomarati par parizienii astia pe strada, parca ti se umple sufletul de bucurie cand ii vezi cum aplauda si zambesc cand te vad. M-am asezat pe scaunul din mijlocul scenei rezervat mie, mi-am potrivit microfonul si am inceput. Am inceput cu melodia "One more night" de la Maroon 5 iar dupa asta totul a decurs foarte bine. Oamenii s-au simtit bine, au facut poze si ne-au ascultat cu zambetul pe buze iar asta inseamna ca ne-am facut datoria. Pe majoritatea persoanelor din cafenea ii cunosteam din vedere. Unii oameni vin aici numai cand sunt concertele noastre si asta chiar ma incanta. Am terminat in jurul orei 22:00 cand toata lumea a inceput sa plece mai putin un cuplu care stateau la o masa mai indepartata si un grup de vreo 5,6 persoane care aveau masa de langa scena. Unul din baietii de acolo, m-a rugat sa cobor pentru a imi spune ceva. Am cobor, iar el m-a tras intr-un colt mai intunecat si mi-a spus ca unul din prietenii lui vrea sa o ceara pe iubita sa in casatorie si daca putem eu si baietii sa cantam "Marry you" de la Bruno Mars. Doamne! Cat de dulce! M-a coplesit gestul si m-am bucurat ca am putut sa ajut cuplul ala frumos. Recunosc ca nu stiam versurile, insa telefonul meu iubit m-a salvat. Am inceput sa cantam iar el, un barbat la vreo 23,24 de ani, saten si de o inaltime medie s-a ridicat, dandu-si scaunul la o parte, ingenunghiand in fata ei. A scos din buzunar o cutiuta rosie, timp in care noi am incetat.