At Least Last

Capitolul 3

       Stateam, noi doi, in masina cu ploaia cazand incet si priveam in gol. Ce se intampla? Cum de s-a ajuns aici? Ieri, nici nu visam sa ii mai ating chipul, iar acum? Trebuia sa plec. Toate au fost prea rapide. Casatorie, copil, New York. Prea mult pentru mine, prea multe de procesat intr-un timp atat de scurt. Cum se poate? Cum il pot privi fara ca toate astea sa imi treaca prin cap? 

      Dar tu? Tu te poti lauda cu ceva? Ce ai devenit, Ioana, de cand a plecat el? O epava, un nimeni. Te-ai pierdut in anonimat, ti-ai pierdut personalitatea, simtirea, ti-au coborat standardele.

-A fost o discutie interesanta, multumesc! Am nevoie de putin timp.

     Atat am spus, si am deschis portiera masinii. Mi-am ridicat mana stanga si am privit ceasul ce imi indica ora 7:23. Am urcat in propriul vehicul si am apasat pedala de acceleratie. Am ajuns acasa in aproximativ 15 minute, mi-am scos cheile si am descuiat. In apartament mirosea a ciocolata, a chec si alte bunatati. Am zambit scurt si mi-am descaltat, cat de silentios am putut, sandalele din piele. Am pasit pe varfuri pana la mine in camera, unde mi-am schimbat rochia neagra intr-o pereche de pantaloni de training, scurti si un maieu rosu. Am deschis sertarul unde imi tineam cosmeticele si am scos pachetul de servetele demachiante. Am dat tot jos de pe fata, incet. Mi-am pieptanat buclele si le-am prins intr-o coada de cal, iar in picioare mi-am luat o pereche de papuci de casa. 

      Am auzit usa camerei deschizandu-se si zambetul larg al Laviniei mi-a facut inima sa creasca. Am vazut-o sarind pana la mine si ne-a daramat pe amandoua pe patul moale.

-La multi ani, surioara!

      Am pupat-o de cateva ori pe obraz, pe frunte, pe nas... pe unde am apucat si am strans-o tare in brate. Ne-am apropiat foarte mult, de cand a venit in Paris si am invatat ca orice s-ar intampla vreodata, e cea mai buna prietena a mea. 

       Un ciocanit in usa ne intrerupe chicotelile si ne facem sa ne indreptam privirea intr-acolo. Cu un tort micut, de ciocolata, cu doua lumanari in varf mama intra in camera. Sprancele mi s-au ridicat sincron si un zambet sincer mi s-a intiparit pe fata. In timp ce le priveam pe cele doua femei minunate, stand in fata mea, cantandu-mi si razand... am uitat de tot. Mi-am dat seama ca sunt atat de norocoasa cu ce am, cu familia extraordinara pe care o am, cu slujba, cu acest apartament pe care il ador, cu orasul asta minunat...incat, nu am nevoie de nimic. Ce dorinta sa imi pun? De ce mai am nevoie?

De el. Nu te minti singura, ai nevoie de el!

          Am suflat. Au urmat imbratisari lungi si un mic dejun delicios. Ziua ne-am petrecut-o impreuna, urmarind comedii romantice si razand in hohote. Le-am simtit, intradevar, aproape dupa o perioada lunga de timp si a fost cel mai buna sentiment. 

            Seara, eu impreuna cu Lavinia si John, am iesit la teatru. Imbracati frumos si cu un chef nebun. Piesa era o drama ce mi-a furnicat sira spinarii. 

-Ce facem acum?, intreb in timp ce ne indreptam spre masina lui John

-Nu vreti sa mergem acasa?

-Am o idee! Hai in club!, sare Lavinia ca arsa cu un zambet intins pe chip

-Nu... nu am starea necesara.

            Am mai mers cam cincizeci de metri, pana vocea surorii mele cu ochi verzi se aude iar, parca, intepandu-mi sufletul si intreaga fiinta.

-Hai la Oz...

-Da, asta e o idee nemaipomenita! Am o pofta nebuna de cafea lor speciala!

              Ma abtin si dau impasibil din umeri, privind luna. Recunosc! N-am mai calcat in cafenea de ani buni si nu pentru ca nu am vrut, ci pentru ca viata a facut in asa fel incat ultima perioada sa fie complet detasata de trecut. Job nou, locuinta noua, prieteni noi. Asa a fost, pana acum. Pana cand s-a intors el. Acum parca toate astrele comploteaza impotriva mea si fiecare pas pe care il fac ma aduce mai aproape de ce a fost, de ce am iubit.