At Least Last

Capitolul 2

  Alarma telefonului a sunat la 5:30 si mi-a stricat dimineata. Felicitari, Ioana! Esti o babaca singura. Da o fuga pana la un petshop si cumpara o garsoniera care miroase a naftalina. Mi-am dat ochii peste cap si am imbracat rochia de seara trecuta. Peisajul era deplorabil. Ploaia si-a facut simtita prezenta, transformand iubitul meu Paris, intr-un oras pustiu si rece.
  Cu un oftat lung, mi-am parasit biroul.
  Ochii mi se inchideau in timp ce inaintam spre masina. Urc si pornesc motorul. La aceasta ora matinala, traficul era mai mult decat liber. Am oprit cand semaforul s-a facut rosu si am dat drumul la radio. Eram singura ce astepta ca prostia aia de semafor sa ma lase sa plec. Ulterior, o masina neagra, s-a alaturat pe cealalta banda.
   Momentele urmatoare au fost, fiecare in parte, ca un ghimpe in inima.
    Mi-am intors capul, intr-un gest inconstient, as spune, total involuntar si am privit secunde lungi, interminabile soferul masinii de langa mine. Cand l-am vazut ca ma privea inapoi, cu o expresie a fetei perplexa, am inghitit in sec si am dat sa apas pedala de acceleratie. Nu am putut. Fizic, nici macar o celula sau un nerv al corpului meu nu a vrut sa plece de langa el.
    L-am vazut coborand din masina. Am deschis portiera si mi-am scos, calm, rand pe rand, picioarele. Stateam, fata in fata, fiecare langa masina lui, in timp ce vantul in flutura parul in toate directiile. Invaluiti de un miros proaspat de ploaie.
"De ce acum? Spune-mi! De ce acum? De ce ai venit, acum cand eu nu mai sunt eu. Cand cea de care te-ai indragostit nu mai este cine stiai tu ca este? Ce cauti aici, dupa atata amar devreme?"
       Voiam sa tip la el, sa ii spun toate cuvintele pe care le gandeam. Sa ii cer socoteala, sau, macar, sa am taria sa plec de langa el.

-Lucas.
-Ioana.

      Atat ne-am spus inainte ca toata fiinta mea sa se lasa prada bratelor sale. Ce faceam? Ce stiam cel mai bine. Ma lasam iubita. Cred ca asta a fost problema toti acesti ani, ca nimeni nu a stiut sa ma iubeasca, asa cum a facut-o el. M-am indepartat si am privit in alta parte. Nu puteam sa continui.

-M-ai abandonat. Lucas, erai tot ce mi-as fi dorit vreodata, intelegi? Erai totul meu iar eu iti apartineam. Eram a ta si te-am iubit, cum am stiut eu mai bine. Uneori, de la distanta, uneori, in gand. Dar am facut-o. Iar tu ai plecat...
-Tu stii cum au fost ultimii mei sapte ani?
-Stii care e diferenta? Ca daca tu, oricand, in acesti sapte ani mi-ai fi scris "Te iubesc", eu ti-as fi sarit in brate si nu te-as mai fi lasat sa pleci. Tu, in schimb? Te-am implorat sa ramai, am plans in fata ta, am cazut din picioare din cauza ca mi-ai sfasiat inima in doua si te-am rugat sa ramai cu mine. Atat. Iar tu ai disparut, pur si simplu.

Asa eram noi, stand in mijlocul drumului, in fata unui semafor ce isi schimba culorile. Nici nu aveam putere sa plang, nici nu gandeam ce spuneam.

-Te rog, am chinuit prea multe vieti anii astia. Vreau acasa. Te vreau pe tine. Ioana, am cautat in fiecare femeie, inclusiv in propria mea fiica, o farama din tine si nu am gasit.
-Ai o fiica?, spuneam si desi imi auzeam propriile vorbe nu imi venea sa cred ca e adevarat
-Da, o cheama Marie Ioana. Doar eu ii spun Ioana, asa ca mai toata lumea o stie drept Marie.
-Lucas, tu realizezi ce ai facut? Ti-ai fiica dupa mine, te-ai casatorit cu o femeie pe care nu o iubesti, iar acum, doar privindu-ne o clipa, ne-am dat voie sa ne sarutam si sa ne imbratisam si... nu.
-Hai sa bem un ceai.
-Iarta-ma. Barbatii casatoriti nu prea sunt genul meu.
-Oh, am inteles. Eu, in schimb, cred ca ma incadrez la "Divortati".
-Nu am timp de ceai si nu e nimic deschis la ora asta. Trebuie sa ajung acasa...
-Haide sa cotim la dreapta si in parcarea aia publica, oprim. Nu te retin mult.

   Am facut ce mi-a cerut. Am coborat, in parcare, din masina mea si am urcat in a lui, in dreapta soferului.

-La un an dupa ce am ajuns in New York, am cunoscut-o pe fosta mea sotie. A ramas insarcinata si ne-am casatorit. Cinci ani a durat casnicia. Marie a ramas in custodia ei, in New York iar eu am plecat, imediat ce semnatura mea a fost pe actele de divort. Am colindat jumatate de an. Nimeni de acasa nu a stiut ca am divortat. Vorbeam zilnic cu Marie, la telefon, dar cu ea... nu i-am mai auzit vocea de aproape un an. Am vizitat fiecare capitala a Europei, inclusiv Bucuresti. Romancele sunt... ma rog, stiam deja.

Mi-am dat ochii peste cap si l-am ascultat in continuare.

-In cele sase luni nu am vorbit cu ai mei, decat cu Sophie.
-Hm, nu mai stiu nimic de ea. De cand ai plecat, nu am prea vorbit.
-Nu mai e in Paris, e stabilita in Barcelona. Are o relatie de vreo trei ani jumate', e fericita. Ceilalti? Mark?
-Cu Mark vorbesc o data sau de doua ori pe luna, relatiile s-au racit. S-a mutat si el, lucreaza cu Unicef, pleaca foarte mult prin Africa, e super pasionat si entuziasmat sa ajute.
-Da, pare genul lui.

Il priveam si nu eram sigura ca e real. Ma stapaneam foarte greu sa nu sar pe el. E mai frumos decat imi aduceam aminte.

-La ce te gandesti?, ma intreaba
-La faptul ca fac eforturi supraomenesti sa nu te sarut, spun fara sa gandesc, astupandu-mi gura in secunda doi

   El ma trage in bratele lui si imi mangaie gentil soldurile. Ma privea cu atata dor si dragoste, incat simteam ca ma topesc.

-O sa iti para rau si o sa iti mananci nervi, eu zic sa fugi cat mai poti.
-De ce spui asta?, ma intreaba privindu-ma surprins
-Mi-ai spus ca ai cautat in fiecare femeie, cu disperare, o farama din mine. Afla, dragul meu, ca eu am lasat cate o farama in fiecare barbat pe care l-am intalnit. Mi-e teama ca nu o mai poti gasi pe Ioana, ca te vei chinui degeaba.
-Nimic nu e degeaba cand vine vorba de tine.

Nota autorului:

Intorsatura de situatie. Nici eu nu ma asteptam la asta :) Scuze de intarziere, dragilor!