Alb.Cea mai pură culoare dintre toate,mă uit la ea şi văd speranță.Speranța că totul se va schimba.Dar ce speranțe poate avea un copil orfan?E un nimeni.Nu reprezintă nimeni pentru lume.Aşa eram şi eu cândva până când...el a apărut.
-Em,mă asculți?mă trezesc din visare şi îmi întorc capul spre prietenul meu.
-Da,normal.încerc eu să mă concentrez pe ceea ce spune.Se aşează lângă mine pe pat şi îmi zâmbeşte dulce.-Ce s-a întâmplat?mă întreabă el grijuliu.Mă uit la el dând din umeri şi expirând aerul pe care îl țineam captiv.
-Nimic.Doar mă gândeam.Se uită sceptic la mine,dar se dă bătut ştiind că nu o să scoată nimic de la mine.
-Trebuie să vorbim.îmi spune devenind serios.Nu e bine.Nu e deloc bine.Pot să-mi dau seama de asta.Toate persoanele la care am ajuns să țin vreodată,au plecat.Au plecat fără ca măcar să se uite înapoi.M-au lăsat în întuneric până am ajuns ca eu să devin întunericul.
-Trebuie să plec,Emma.rămân blocată la fraza pe care tocmai a scos-o pe gură.El pleacă.
-Cum adică?
-Nu mai pot sta aici.Într-o săptămână fac 18 ani.O să pot pleca din locul ăsta.
-De ce vrei să pleci?îl întreb începând să simt nişe înțepături în ochi prevestind lacrimile.
-Emma...mă ia în brațe strâns şi eu îmi aşez capul pe umărul lui.Nu pot rămâne cu tine pe vecie micuțo.Nu mai pot trăi aşa.
-Unde o să te duci?Nu ai pe nimeni.
-Defapt am.zice el desprinzându-se din îmbrățişare.Unchiul meu Arthur mi-a propus să lucrez pentru firma lui.O să stau o perioadă acolo.Plec mâine.
-Unde te duci?
-În New York.O să fii bine Em.zice îndreptându-se spre dulap scoțându-şi valiza.
-Zack...încerc eu să-mi găsesc cuvintele,dar parcă sunt oprite să iasă.
-Va fi bine Em.mă încurajează el.Noaptea a fost oribilă nu am putut dormi deloc.Încercam să adorm,dar nu puteam.De dimineață mă trezesc mai obosită ca înainte,iar când mă ridic din pat îmi dau seama că patul lui Zack e gol.Mă uit în dulap disperată şi văd că hainele lui au dispărut.Mă schimb în alte haine ş cobor în grabă scările.Mă uit după el,dar nu îl văd.Mă duc spre secretara orfelinatului cu speranța că voi afla ceva.
-Îmi puteți spune dacă un băiat pe nume Zack Luther a plecat de la orfelinat?
-A plecat.Acum câteva ore.Acele cuvinte îmi răsună în minte ca un ecou veşnic.A plecat.El chiar a plecat.M-am întors înapoi camera mea care acum era pustie fară el.M-am aşezat în locul în care îi plăcea tot timpul să stea,dar întâmplător am găsit un plic de un alb imaculat fără a fi nimic scris pe el.Desfac plicul şi văd că înăuntru e o foaie scrisă.O desfac din împăturătura făcut şi încep să citesc.
Draga mea Emmy,
Ştiu că o să mă urăşti tot restul vieții tale pentru ceea ce ți-am făcut în trecut,dar a trebuit să iau o decizie pentru amândoi.Astăzi după plecarea mea vei fi dată în grija unei femei pe nume Crystal White.Îți spun toate aceste lucruri pentru că eu nu o să te mai pot priteja de inevitabil.Acea femeie a făcut parte din trecutul tău,Emma.Ştiu că nu îți mai aminteşti nimic de atunci,dar e important să-ți aminteşti.Ai grijă.Cu drag,
bunul tău prieten Zack.
Mă holbez la fiecare la literă,la fiecare cuvânt,la fiecare frază şi tot nu reuşesc să-mi dau seama de ce a scris scrisoarea aceasta.Cum adică o să fiu dată în grija cuiva?
-Tu trebuie să fii Emma.Bună.Mă întorc încet spre sursa vocii şi văd în fața mea o femeie înaltă,slabă cu un păr blond închis,iar ochii ciocolatii mă privesc cu căldură.
-Da eu sunt.Vă pot ajuta cu ceva?
-Defapt mă aflu aici ca să te ajut pe tine.Mă numesc Crystal White şi sunt noul tău tutore.
Din aceea zi totul s-a schimbat.Am crezut că voi duce o viața normală,dar soarta e inprevizibilă nu?
După ce s-a prezentat am plecat din orfelinatul ală jegos spre noua mea viață.Am ajuns într-o casă luxoasă frumos renovată,cu 2 etaje şi o curte imensă cu piscină,iar însfârşit după 7 de locuit într-un loc atât jegos ca orfelinatul Hoghwarts m-am mutat într-o cameră spațioasă,luminoasă,doar a mea.Am început să-mi despachetez puținele lucruri pe care le aveam.Îmi aşez câteva haine în dulap,dar gândul îmi sare la cuvintele lui Zack.Plecarea lui nu a fost întâmplătoare,cel puțin aşa cred...de mâine am fost înscrisă să merg la şcoala Blake,o şcoală de fițe mai exact.Aparent noua mea îngrijitoare e miliardară fiind avocată internațională.Nu ar trebui să am încredere în ea.Nu e ca ceilalți,dar nici demnă de încrederea mea nu e.Un ciocănit se aude în uşă şi îmi îndrept privirea spre locul respectiv.
-Emma,vrei să mănânci ceva?Am gătit nişte paste cu sos.îmi zâmbeşte ea călduros.-Sigur.încerc eu să forțez un zâmbet.Cobor jos şi ne aşezăm amândouă la masă.Încep să mănânc în linişte neştiind ce să vorbesc eu.
-De m-ați adoptat?zic jucându-mă cu pastele din farfuria mea.
-Poftim?mă întreabă ea lăsând furculița destul de tare pe farfurie.
-Îmi pare rău,nu am vrut să vă incomodez.Am vrut doar să ştiu.
-Nu vreau să-ți fie frică de mine Emma.zice ea prinzându-mă blând de mână.Am adoptat pentru ca asta mi-am dorit,iar când am venit,te-am văzut pe tine şi te-am ales.Nu îmi regret decizia.
-Mulțumesc că mi-ați spus şi mulțumesc pentru cină.Noapte bună!urc sus şi mă aşez pe pat adormind pe loc.Sper să vă placă,este prima mea carte!Scuze pentru greşeli!
CITEȘTI
Secretul
Teen FictionVolumul I din seria Secretul -Iartă-mă Emma. -Să te iert?Cum poți să îmi ceri asta? -Nu am avut de ales.A fost un ordin de la rege. -Ai avut de ales.Puteai alege să mă salvezi pe mine,dar ai ales...