PREJUDECĂŢI (II)

Cap. 16

Ronna

Toată ziua de ieri am lenevit în casă, m-am mutat dintr-un pat în altul, din camera mea în living şi tot aşa. Robert m-a sunat şi mi-a spus că e ocupat, trebuia să-i ducă pe bunicii lui în Predeal la nişte prieteni de-a lor şi cu toate că n-aveam altceva de făcut a trebuit să-i refuz invitaţia pentru că n-aş fi ştiut cum să le justific la toţi ce treabă am eu cu Robert. Asta m-a făcut totuşi să mă hotărăsc să vorbesc serios cu el, să fiu sigură de ceea ce simţim şi cât de departe vom merge, apoi cu ai mei şi bineînţeles, cu Dana. Ea tot aşteaptă să-şi aducă iubita acasă! Când am auzit-o spunându-mi asta m-am supărat rău, dar într-o noapte din săptămâna aceasta, petrecută împreună, l-am întrebat despre acest lucru. A început să râdă şi mi-a răspuns că vroia să-i inchida gura,  să nu-l mai bată la cap si de aceea i-a spus asa. Si oricum în curând o va duce pe iubita lui la masă, adică pe mine. N-a mai aşteptat vreun răspuns de la mine care zâmbeam fericită, m-a sărutat pană am uitat şi ce vorbisem.

M-am ofticat ieri că n-am plecat cu el, ne-am fi plimbat prin oraş până terminau bunicii lui cu vizita, dar am rămas botoasă acasă, disperând-o pe mama cu starea mea morăcănoasă. Azi am păţit acelaşi lucru, am avut mai puţine de făcut şi m-am zgâit toată ziua la ceas gândindu-mă la el. Am găsit un răspuns la un mesaj, spunându-mi că este foarte ocupat şi că îi este dor de mine şi azi nu mai acceptă niciun refuz de a ne întâlni. Foarte bine pentru că nici eu nu mai accept să stau departe de el, aşa că termin mai repede şi hotărâtă intru în sediul de poliţie unde lucrează.

La intrare ofiţerul de serviciu începe un interogatoriu cu mine, cine sunt,pe cine caut, pentru ce problemă şi într-un final începe să-mi zâmbească destul de sugestiv când îi spun că am o problemă personală cu Robert Cozma. Îl sună şi într-un minut aud o uşă deschizându-se şi apare Robert  roşu în obraji,uimit de apariţia mea.

-Bună! îmi şopteşte şi-mi face semn să înaintez pe un coridor.

-Am scăpat mai repede şi am vrut să-ţi fac o surpriză.Nu te superi, nu?

-Glumeşti? Aş vrea să-mi faci zilnic aşa surprize, îmi zâmbeşte deschizând o uşă şi invitându-mă înauntru. 

E o cameră plină de rafturi cu tot felul de dosare,la fel şi pe biroul din faţa noastră.Calculatorul este deschis,probabil lucra la el.Cum  închide uşa după el,mă trage în braţele lui şi mă sărută spunându-mi pe buze prin mici pauze

-Mi-a ...fost...atât ...de dor...de tine!

Continuă să mă sărute până auzim o bătaie în uşă şi e nevoit să îşi ia mâinile de pe mine.Intră un coleg în uniformă şi îi lasă un dosar,apoi pleacă salutându-ne.

-Tu nu porţi uniformă?

-Nu.Doar când avem o zi mai specială, de exemplu Ziua Poliţiei sau vreo festivitate la care trebuie neapărat să particip.De ce?

-Nu te-am văzut îmbrăcat aşa decât o dată şi am remarcat că alţi colegi sunt îmbrăcaţi în uniformă.

-Majoritatea sunt de la circulaţie.Când m-ai văzut în unuiformă? mă întreabă curios.

La naiba! Cum să-i spun că am fost la festivitatea lui de absolvire?Gura mea mare!

-Ăăă ...,mai demult!

Se ridică de pe scaunul lui şi vine lângă mine,trăgându-mă în sus,în braţele lui

-Ştiu că ai venit la Bucureşti să mă vezi...,mi-ar fi plăcut totuşi să te apropii.Dacă te vedeam acolo sunt sigur că altfel ar fi mers lucrurile.Dar e bine şi mai târziu,decât niciodată,nu? îmi zâmbeşte ,dându-mi părul după urechi şi mângâindu-mă pe obraz.