PREJUDECĂŢI (II)

Cap. 12

Ronna

-Ronna! mă ia mama în braţe ca de obicei.

De câte ori plec la ţară fără ei,mă aşteaptă să mă întorc nerăbdători, mai ales gemenii care vor să fac pe şoferul şi să-i duc pe unde au chef, mai ales in locurile unde tata nu le da voie decat insotiti.

Dar azi nu sunt în apele mele, iar ea observă imediat şi atunci când le spun că voi urca în camera mea folosind motivul ca sunt obosită, aprobă imediat, dar încruntătura dintre sprâncene o trădează şi-mi dă de înţeles că nu crede deloc scuza mea cu toate că nu insistă....momentan.

Îmi arunc rucsacul pe pat şi mă uit pe fereastră, prin perdea. Nu ştiu ce sper si vreau să văd pentru că ştiu sigur că el nu mai este aici, mai ales după schimbul rece de replici pe care l-am avut când m-a anunţat că am ajuns în faţa casei şi că şoferul şi-a îndeplinit misiunea şi speră ca tata, bunicul şi mai ales eu să fim mulţumiţi. Vorbele pline de ironie, însoţite şi de rânjetul lui răutăcios m-a făcut să nu-i mai spun nimic altceva, decât un ,,mulţumesc'' folosind acelaşi ton ca si al lui. Am ieşit şi i-am trântit uşa atât de tare, încât o clipă am aşteptat să aud în spatele meu geamul spărgându-se, dar se pare că n-am reuşit...de data asta.

Data viitoare o să i-o trântesc mai tare!Ah,care dată viitoare?

În sufletul meu am sperat că mă va trezi în faţa unui loc deosebit şi îşi va cere scuze, apoi ne vom petrece câteva ore împreună, dar măgarul abia a aşteptat să scape de mine! Probabil are vreun program în seara asta, s-o fi plictisit la ţară! E obisnuit sa-si rezolve repede nevoile!

Ce naiba are de e atât de gelos pe Arnăut? Abia i-am declarat dragostea mea, iar el face crize de gelozie!

N-am chef de nimeni şi nimic. După vreo oră de stat în pat o aud pe mama intrând în camera mea, dar mă prefac că dorm şi astfel scap de întrebările ei la care trebuia să-i spun adevărul, cunoscându-mă cel mai bine. Nu sunt încă pregătită să-i vorbesc de Robert! Nu ştiu nici eu ce relaţie am cu el.

Adorm spre dimineaţă, dar alarma mă trezeşte la ora şase şi jumătate, aşa că mă dau jos din pat şi mă târăsc până la baie.Cobor în bucătărie unde e o gălăgie de nedescris, mama fiind căpitan, verificând dacă au luat tot strictul necesar şi dându-le ultimele indicaţii si ordine înainte de plecare.

-Ronna să ai grijă şi să nu stai târziu în oraş, să închizi uşa înainte de culcare, să ai telefonul deschis tot timpul,să...

-Roland, las-o! Nu mai are zece ani! îl împinge mama din faţa mea spre ieşire.

-Bine, bine! mormăie şi cară câteva genţi la maşină.

Dar când intră în casă mă vede şi iar începe cu ordinele. N-am rămas niciodată singură acasă câteva zile şi probabil e stresat. Când apare mama lângă noi şi îi aruncă câteva priviri, renunţă la tot, mă îmbrăţişează şi pleacă la maşină. Băieţii şi-au pus deja căştile în urechi şi butonează telefoanele, urmându-l.

-Te sun mai pe seară! Ai grijă de tine, draga mea! Te iubesc!

Mă îmbrăţişează şi-mi şopteşte la ureche.

-Ieşi şi distrează-te! Am eu grijă de tatăl tău! O văd făcându-mi cu ochiul şi zâmbind.

Când parchez în faţa primăriei, îmi verific pentru a douăzecea oară mesajele, dar nimic. Nici un semn că m-ar fi căutat în ultimele ore, ceea ce mă umple de nervi.

Bravo! Nici n-am ajuns la biroul meu că deja sunt plină de nervi!

Până aproape de prânz sunt băgată toată în dosarele de ajutor social pe care îl solicită o groază de persoane, încât n-am timp nici să ies până la toaletă. Aud bipuitul telefonului şi nici nu-mi pasă că am pe cineva pe scaunul din faţa mea aşteptând să-i verific actele necesare, că îl iau şi-l verific imediat, dar inima mi se potoleşte când citesc un mesaj de la Andrei care mă întreabă dacă poate veni la prânz pe la mine.